Tag Archives: crestinism

cum m-am logodit

singurul lucru care mă mai mângâie atunci când îmi amintesc că de fapt mă cheamă iuliana este că pe 21 decembrie, azi, o preamărim pe sfânta muceniță iuliana, cea cu destin zbuciumat – parcă-i scenariu din sade -, că în loc să-și trăiască vieața întru trup și plăceri, s-a logodit de la o fragedă vârstă cu hristos, fără a ieși însă prea câștigată din schema asta, ci doar tăiată de sabie, arsă de flăcări, mă rog, toate lucrurile astea care-l înduplecau până la urmă pe niezo că meriți un loc în calendar:

Sfânta Muceniţă Iuliana a trăit pe vremea împăratului Maximian. Era din Nicomidia, copila unor părinţi bogaţi. Părinţii au logodit-o cu un senator elin, cu numele Eleusie. Logodnicul voia să se facă nunta, dar sfânta n-a vrut, ci a zis: “Nu mă mărit cu tine, până nu ajungi prefectul cetăţii”. După ce a ajuns prefect, sfânta i-a zis iarăşi: “N-am să primesc să mă mărit cu tine, dacă nu treci de la slujirea idolilor la credinţa creştinilor”. Logodnicul a spus totul tatălui ei. Tatăl, pentru că n-a putut să o întoarcă de la credinţa în Hristos, a dat-o pe mâna prefectului, logodnicul ei, ca să o cerceteze după legile romane. Prefectul a dezbrăcat-o de haină şi a poruncit să fie chinuită cumplit şi apoi a poruncit să fie aruncată în temniţă. În noaptea în care a fost aruncată în temniţă, pe când se ruga, s-a apropiat de ea, în chip de înger, duşmanul nevăzut al tuturor oamenilor, diavolul, şi a îndemnat-o să jertfească idolilor, ca să scape. Sfânta l-a alungat şi l-a făcut să mărturisească, chiar fără voia lui, cine este.

A fost adusă din nou în faţa prefectului, dar a rămas neclintită în dragostea pentru Hristos. De aceea a fost aruncată într-un cuptor încins tare, care cu minune, cuptorul s-a răcit. La vederea minunii, cinci sute de bărbaţi împreună cu o sută treizeci de femei au crezut în Hristos şi au fost tăiaţi îndată cu sabia. Iar muceniţa a fost supusă din nou la chinuri; dar arătându-se mai tare decât toate aceste încercări, a fost tăiată cu sabia.

Era sfânta de 16 ani când a fost logodită de părinţii ei cu Eleusie; iar când s-a logodit cu Hristos prin mucenicie era de 18 ani.

tool-IMG

Advertisements

făcătoare de minuni

sunt 2 icoane pentru care aș zice hai, treacă de la mine și mi-aș face rugăciunea seara:

1. 

2.

(căci dacă nici sf. nicolae cu coițe-n frunte nu ne ascultă rugăciunile… găsiți icoana ascunsă bine în muzeul de artă din rm. vâlcea, acest oraș-poveste fără de sfârșit.)


angoisse

în tramvaiul 34. un plod de vreo 9 ani, probabil inocent viitor manelist, cu mama lui:

și dacă-mi zic fetele ceva de inel, la școală? [are un inel de tinichea pe arătătorul drept.]

le zici că-i de la biserică, răspunde mă-sa mulțumită.


jurnal de humulești (I)

binecuvântatul pelerinaj în lumea lui creangă mi-a prins atât de bine încât nu-mi mai găsesc locul ‘pe praful ăsta’-n bucurești. (marele mit bucureștean e promisiunea cantității – întotdeauna vei avea ce să faci, n-ai cum altfel. gândul comod al unei potențialități enorme, pe care totuși n-ajungi s-o actualizezi prea des sau prea inspirat, e suficient pentru a te face să revii mereu în bucurești, mulțumit că e cel mai bun dintre compromisurile posibile. în românia.)

din creangă cel dincolo de text – unde totuși textul rămâne imposibil de epuizat, o spun acu la o lectură proaspătă – n-a rămas mare lucru. o parodie involuntară. datorată unui discurs muzeal de căcat. de altfel, discursul muzeal de căcat, verbal și non-verbal deopotrivă, este o marcă definitorie a locurilor vizitabile din târgu neamț & împrejurimi. spre delectarea cinicului. cea mai mare parte a expozițiilor & ‘universurilor’ puse în scenă cât mai îngrămădit sunt reconstituiri ieftine, prost gândite chiar și pentru un vizitator copil. inautenticul grosolan & kitschul sunt la ele acasă. inautenticul care maschează inautenticul – o poveste fără sfârșit.

la casa lui sadoveanu, în biblioteca cu “cărți care i-au aparținut scriitorului” găsești, la o privire mai atentă, și cărți din anii ’70.

în așa-zisa casă a veronicăi micle numai câteva obiecte expuse chiar i-au aparținut, restul fiind ‘donații’ sau, pare-se, simple ‘obiecte de epocă’ – formulă comodă, gândită să închidă gura vizitatorului. ‘acest pat nu i-a aparținut scriitoarei [?], ci este o improvizație pentru a da mai multă intimitate camerei’. eh, dar să admitem că aici pierderea nu e prea mare, căci, în fond, who the fuck was veronica micle? o femeie cu o viață cam tristă. restul e, practic, tot improvizație & autosugestie.

la cetatea neamțului, e teatru – chiar de păpuși! – de la un capăt la altul. cetatea e reconstruită într-o mare proporție, obiectele expuse sunt ‘replici’, sălile sunt ‘locuite’ de manechine pestrițe care imită jalnic vreo scenă de la curtea medievală. preferam câteva ruine sincere. (dar iată și o bucățică din ghidajul gay – de neprețuit – care a durat vreo oră.)

la bojdeucă, aflăm nonșalanta ‘informație’ că prietenia dintre creangă și eminescu e cea mai frumoasă din literatura română. spațiul și-așa mic devine sufocant cu panourile lucioase de pe pereți – ultima tendință muzeală din zonă. gard de gard, se-ntinde un soi de grădină zoologică literară horror (construită pe spațiu privat), cu personaje care mai de care mai împăiate din poveștile lui creangă.

la vlahuță, lângă mănăstirea agapia, măicuța ne indică un exemplar din romanul “dan”, care ‘pune bazele romanului psiologic românesc’. se mai pot admira, de asemenea, o șuviță din părul scriitorului, o scrisoare ultracreștină adresată fiicei sale și (prea) multe alte obiecte ale acesteia, doar pentru că a fost căsătorită cu i. d. ștefănescu, istoric de artă (mai ales creștină și aia).

alte curiozități:

(o umilă încercare de suvenir de la librăria mănăstirii neamțului)

(1. o haină a fiicei lui vlahuță – nimic senzațional)

(2. tot o haină a fiicei lui vlahuță! a se compara cu cea anterioară)

(pur și simplu un panou )

(porno lupul din ‘parcul tematic ion creangă’)

(pisica nebună din același parc)


%d bloggers like this: