Tag Archives: critica literara

scularea din morți

Când eram și mai tânăr, am scris o cărțulie cu versuri foarte frumoase. Când am început să scriu critică, recenzenții mi-au spus că sunt un poet slab. Adevărul este că sunt și un critic foarte bun, dublat de un bun autocritic.

*

De când a apărut Nu, recenzenții, nepricepând nimic din carte, mi-au spus că sunt deștept, dar neserios. M-au sfătuit să devin serios.
Dar că sunt deștept și neserios e un lucru pe care l-am scris eu însumi, de-a lungul și de-a latul întregii cărți: trei sute de pagini. Ei n-au înțeles că i-am atras în cursă și că nu sunt, în realitate, nici deștept, nici neserios, ci foarte tâmpit și foarte serios.

*

Cum am dovedit a fi un bun autocritic? Păstrând tot ce era frumos pentru mine; dând publicului ceea ce era urât; fiindcă îl desconsider.
Totuși, ceea ce am publicat nu este așa de urât: ceva din soarele spiritului meu iradiază.

*

Îmi pierd vremea cu fleacuri. Ei și? Îmi dau seama cât de caraghios este să scriu despre aceleași și aceleași personagii ale mahalalei noastre literare. Recunosc că e un viciu de joasă calitate.
Dar cine nu joacă table sau tabinet? Cine nu fumează? Cine nu bea o țuiculiță înainte de masă?
Și la urma urmei, de care lucruri importante să mă ocup? De Dumnezeu? […]

Eugen Ionescu, în Familia, 1934

Deschid oriunde Război cu toată lumea și găsesc extazul. Probabil cea mai bună publicistică pe care a dat-o vreodată cultura română. Presa noastră culturală de azi? Ca un azil de bătrâni inerți spre morți și moraliști. Azi suntem cu toții rezonabili, corecți, politicoși și drăgălași. Puneți pe foc dilemele, observatoarele, decâtorevistele, că vi se pregătește ceva.


„din chinurile vieții”

colegul dragoș zicea de curând că atunci când vrea să se distreze cu subiecte erotice îl răsfoiește pe sade. io când vreau să mă distrez, inclusiv cu subiecte erotice, deschid la întâmplare istoria lui călinescu (pe care mi-am făcut-o cadou de ziua mea în 2004, după cum apare marcat pe prima pagină). și cu cât mai obscure personajele nimerite, cu atât mai mare perversitatea – a mea și a lui călinescu deopotrivă.

în capitolul „arta cu tendență. 1881. epigonii lui eminescu. refractarii. socialiștii”, la pagina 546 (minerva, 1985, ediția a II-a), o găsiți pe sofia nădejde, alături de un călinescu hulpav după material meschin-degenerescent, pentru că lui îi place nu doar anecdotica biografiilor, ci și, parcă cu un masochism obstinat, să povestească tranșant romane oarecare, perfect stupide; nici nu mă-ndoiesc că asta îl relaxa profund:

În nuvele, Sofia Nădejde a urmărit probleme sociale și a împărtășit „din chinurile vieții”: tragicomedia unei căsncii între un don juan gelos cu o femeie greșită și cinică; trista soartă a copiilor din orfelinat; cazuri de mizerie, de alcoolism. Impresia este că scriitoarea vestejește fanatismul pasional, concepând căsătoria ca o uniune morală, întemeiată pe înțelegerea fiziologiei celor două sexe. Astfel, în Vae Victis, drama izbucnește dintr-o optică excesiv idealistă. Mitică Dimitriu, avocat, e infidel, fără maliție, având oroare de gelozie. Prins cu o femeie de către soția lui, o pălmuiește pe aceasta din urmă care, susceptibilă, înnebunește. Vieața la țară e un document de ignoranță și superstiție. Copilul moare de anghină difterică și mama consultă pe baba Dochița, moașa satului, care opinează că este „buduhoală de gât” din cauza „trinului”. […]

Prin urmare, chestiunea sanitară, mizeria fiziologică puse în legătură cu raporturile de clasă sunt preocupările dominante. În O iubire la țară, Neculai, bolnav de pelagră, se spânzură. Ilinca, fata lui și logodnica lui Niță, e sedusă de boier, la care a mers să ceară făină. Face un copil și înnebunește. Niță, venind de la armată, împușcă pe boier.

Romanul Robia banului, care promite un tablou al regimului capitalist, e mai mult o predică inteligentă împotriva avariției și intemperanței. Hristea Pandele, bancher, ia tutela copiilor fratelui său, Susana și Ionel, moșierul Nicolae, mort de spaima de a fi arestat pentru o crimă comisă în legitimă apărare. Susana trece printr-o criză mistică, sub înrâurirea călugărițelor, apoi se vindecă, cunoaște pe Sorin și rămâne însărcinată. Sorin era de bună credință, muri însă în campania din 1877/78. Susana moare și ea. Fiul ei, Aurel, e depus la orfelinat (se reeditează paginile de deplângere a regimului orfanotrofic), e luat apoi de o bravă moașă, cocoana Ana, furat de niște țărani, regăsit. Ionel, fratele Susanei, merge la Paris, face cheltuieli nebune și, fiindcă Hristea, insensibil și plin de aforisme, nu vrea să-i mai dea bani, se spânzură. După un naufragiu, Hristea își schimbă moralitatea și lasă averea lui Aurel.

ehe… ce mai e de zis?

sofia nădejde, „prozatoare și autoare dramatică româncă de orientare feministă și marxistă” (via wiki) deci lol.


„crisa bolilor literare”, numai cu nicolae iorga

iorga era clar nebun, dar exact din isteria asta a ideilor naționalist-sămănătoriste și belicos-anti-moderniste iese acu plăcerea la lectură. deși cam toate judecățile lui literare sunt complet disproporționate și extreme/-iste, de multe ori s-ar putea ca gusturile/sensibilitățile noastre – probabil cu retorică & argumente diferite totuși – să se întâlnească cu ale lui în tranșarea anumitor opere sau scriitori (minulescu sau „thalassa” lui macedonski, ba chiar și bacovia pe alocuri).

fragmentele scoase de mine sunt chiar din ediția din 1934 (princeps?), de unde și amprenta lingvistică! Istoria literaturii romănești contemporane – cu care am umblat cu mare grije! – editura „Adevěrul”. altfel, m-am distrat pe cinste!

din capitolul „lupta cu modernismul”:

despre arghezi, scatofilul:

În ceprivește criteriul de judecată […], un critic tânăr, d. M. Ralea, califica poesiile d-lui Arghezi, a căror factură devine de o obscuritate tot mai adâncă, de înjghebări de ritm frînte, fără sunet, și cu un adaus de scatologie mercantilă sau bolnavă, drept un „amestec de sublim și stângăcie”; dar, dacă „d. Tudor Arghezi a produs o revoluție în arta scrisului românesc și în proză și în versuri”, aceasta e din causa „sfincterului sufletesc” pe care i-l descopere cercetătorul. (p. 205)

Nu e de mirare că, după ocupația germană, d. Arghezi a fost întemnițat și a trebuit să-ți datorească mituirea unui act de „grație” regală. (p. 213)

„Cuvintele potrivite” cuprind ce poate fi mai scîrbos ca ideie în ce poate fi mai ordinar ca formă. (p. 222)

Încurajat, omul sănătos și voinic, cuminte și gospodar, politicos în relațiile sociale, foarte bun critic teatral și cronicar amusant în prosă – deci de loc bolnav – servește naivilor săi adoratori, prinși de o adevărată frenesie, „zările mîncate de mucegaiuri care put”. (p. 222)

despre combinația fatală șt. o. iosif – dimitrie anghel:

Între căutătorii de drumuri în domeniului capriciului trebuie să se așeze însuși Iosif. […] Întru aceasta el e smomit de Anghel, care-i oferia colaborația tehnică pentru o satiră socială ușoară […]. Se va ajunge astfel a biciui gustul unui public obosit cu neprevăzutul unor rime ca vreme-colcrême sau funingeni-gingeni, ma-chère-ger, vitezii-diezii, scafandru-policandru. (p. 216)

despre bacovia fleșcăitul:

[…] neobservat pănă la publicarea, în 1916, a volumului Plumb, scria un modest provincial din Bacău, care iscălia „Bacovia”, versuri în care punea o visiune personală, tristă, amărîtă, a lucrurilor într-un biet ritm fleșcăit; dar în toate era  o de sigur absolută și oarecum înduioșătoare sinceritate. (p. 228)

macedonski:

Înviind după războiu, Macedonski, a cărui curioasă și perversă, entusiastă și haotică operă de decadență, și sexuală, „Thalassa” – numele grec al Mării pentru un neverosimil erou, zburînd prin toți norii și toate negurile […]. (p. 212)


barthes de la chișinău

oare ar fost ceva dubios în simplul fapt că editura cartier (din chișinău!) a reușit să pună monopol pe barthes – căci n-arată rău edițiile – dacă n-aș fi citit următoarele informații în „imperiul semnelor”, de pe coperta 2, cum deschizi, pe coloana din stânga?

Roland Barthes (1915-1980), critic literar și semiolog francez. Apropiat de căutările grupului Tel Quel, este asimilat noii critici, ale cărei poziții le depășește, devenind unul dintre precursorii criticii formaliste. Profesor la Institutul Francez din București; lector la Universitatea din Alexandria (Egipt); consilier literar la Éditions de l’Arche; director de studii la École pratique des hautes études; profesor la Collège de France (Catedra de semiologie literară).

sunt 2 probleme:

– termenul „critica formalistă” – ori ne gândim la formalismul rus (asta de cele mai multe ori), din anii ’20-’30, ori la new criticism-ul anglo-american care începe tot pe-atunci și se-ntinde până după ww2 și căruia nu-i zice nici dracu „critică formalistă”, oricât de la modă ar fi/vor fi fiind/vor fi fost „formalismele” în secolul trecut sau chiar și acu. în ce măsură barthes le-a „anticipat” e evident! a, că prin anii ’60 observăm teorii/elemente comune (vezi relația autor-text-cititor, de pildă) lui barthes & new criticism nu-i mare lucru. și cum să-l tranșezi pe barthes – dacă tot îl tranșezi, că asta e – și să nu spui de structuralism și poststructuralism și în schimb să trântești ditamai ambiguitatea – eufemistic vorbind – cu „critica formalistă”?

– și apoi cum să începi enumerarea funcțiilor academico-universitare cu cea din bucurești, una printre multe altele la fel de mărunte, și să închei cu collège de france, unde a ținut faimoasele cursuri? (iar criteriul cronologic în ierarhizarea funcțiilor e, după cum se vede, complet irelevant.)

și acum să ne destindem nițel cu poza mea preferată cu barthes:


%d bloggers like this: