Tag Archives: de la litere

văz monstruos

zilele astea l-am zărit ascuns și absent într-o poză pe fb pe un profesor grăsan de la snspa, nu-i mai dau numele, da poate-l știți că mai apărea pe la tv și bătea câmpii ca un grobian ce era, și era o poză de la balu de absolvire de la snspa unde sunt numa pizde una și una, mai ceva ca la litere, și am dat și io un comentariu de bun-simț în care am zis, da nu mai știu exact cum am zis, că mi l-au șters, am zis ceva că ce straniu că pe d-l profesor nu l-au prins în poză îndopându-se, sau crecă am formulat mai plastic atunci, fir-ar să fie, și să se știe că n-am spus asta doar așa din răutate, pentru că l-am mai văzut eu odată la un cocktail la tnb când înfuleca platou după platou că mi-era frică că pârjolește totu în calea lui și de fapt io-l știu pe om de când eram mică și făceam și studii europene la litere, dar m-am lăsat de facultatea aia că era de căcat, numa cursurile cu andrei cornea aveau miez, îmi și amintesc că ne-au adus odată un prof de la ase să ne predea cică teoria relațiilor internaționale și ne dicta din wikipedia, așa, și omu ăsta gras avea un curs pe disidența în vremurile comunismului și venea gâfâind și transpirat și începea să înșiruie pantagruelic tot soiu de informații obscure și superpasionante despre disidenții din bulgaria, iugoslavia, ukraina și n-aveau nici cap nici coadă poveștile lui autiste și nu dădea nici pauză și nu mai tăcea odată din gura aia plescăitoare nici când se suna de ieșire și aveam curs cu el vineri după-amiază când toată lumea se gândea la băutură și fornicație, nu la disidenți, și ne mai și ținea după program pentru că era ca un motor care pornește ușor și nu se mai oprește deloc, trebuia să ne ridicăm în picioare și să ne foim ca să înțeleagă că era deja sâmbătă și vream și noi să ne trăim tinerețea, uite-așa s-a dus tinerețea mea.

Advertisements

reading stories

vreau să vă zic cum stă treaba cu tinerii și neprihăniții filologi seduși de literatură pur și simplu. adică îl las pe jeffrey eugenides s-o zică mai bine, al dracu de bine ca-ntotdeauna (din the marriage plot de data asta):

Some people majored in English to prepare for law school. Others became journalists. The smartest guy in the honors program, Adam Vogel, a child of academics, was planning on getting a Ph.D. and becoming an academic himself. That left a large contingent of people majoring in English by default. Because they weren’t left-brained enough for science, because history was too dry, philosophy too difficult, geology too petroleum-oriented, and math too mathematical – because they weren’t musical, artistic, financially motivated, or really all that smart, these people were pursuing university degrees doing something no different from what they’d done in first grade: reading stories.

deci din banala serie been there, done that, cu mențiunea că io nu le-am avut cu lectura când eram mică. copiam rezumatele de la colegi pentru caietul cu lecturi de vacanță, mă târam dureros și fără rost alături de „cărțile copilăriei”. apoi în clasa a V-a o prietenă mai mare mi-a pus în mână enigma otiliei și astfel îmi fu revelată literatura aia de oameni mari. i-am lăsat pe colț alb, fram și cuore pe veci neterminați. dar nu despre asta e vorba acum.

cartea lui eugenides e aici, într-o ediție generoasă (pe care o am și eu), cu scris mare, ca pentru chiori, și titlul în relief pe copertă. mai e și varianta pentru săraci, la vreo 7 euro, dar să te chiorăști nițel prin ea, probabil, aici.


vise cu cai

[* atenție, urmează un post cu intertext și hipertext în exces, iar dacă nu îl/le actualizați, nu mai are nici un sens. sorry. mulțumesc!]

după revista luceafărul 1971, acu-mi duc mai departe sclavia cu luceafărul 1989, anul fatidic (deși ceaușescu, citeam într-una dintre cuvântări, își făcuse deja planurile până în 2000; bietul om, m-a tulburat nițel). între timp, ziarul s-a imbecilizat și nu mai găsim nimic miezos: nici amorul de tractoare, nici odă la sămânță, nici sex cu oțelarii, nici fatalitatea furnalelor. și nici măcar poeziile orgasmice despre cai ale lui zaharia stancu…

dar stați, căci mici zvâcniri de geniu tot (se) mai scapă, iar calul rămâne cel mai bun prieten al omului în comunism:

altfel, vă invit să urmărim împreună fețele pornografice ale acestor scriitori perfect anonimi azi (probabil și atunci), precum și numele lor, nu mai puțin obscene prin banalitate; plus alte tânguieli curioase de-ale epocii:

[adi cristi, 100% cel mai mișto nume, plus mustăcioara aia scoasă parcă din deep throat]

[în articolul ăsta, mircea micu – un dubios pe care azi îl puteți vedea molfăind la otv – cică trebuie să povestească anecdote autentice și zemoase cu marin preda, așa cum l-a cunoscut, cum fac toți lingăii, doar că, dacă citești interviul, foarte repede îți dai seama că omul nu a fost chiar un apropiat al lui preda, că preda nu prea-l băga în seamă, ce-i drept, și că oricum în timp relațiile (și-așa vagi) dintre ei s-au deteriorat, deci pula amintiri mișto de depănat, cum ne-am fi așteptat. oricum, măcar a rămas poza de mai sus, în care mircea micu vrea mai degrabă să se asigure că strângerea de mână cu preda a fost imortalizată.]

[eu n-am arat în bărăgan, dar acolo m-am născut și-am copilărit, deci practic asta-i poezia mea de suflet, dacă-mi dați voie]


anecdotă literară. cu antoaneta tănăsescu

Prima și singura dată când am mers la anticariatul number one de la universitate, de pe academiei, vizavi de infectul spring time, mi-am luat multe cărți. Inclusiv Gide la 2 lei. Detalii. Eram între cursuri. Ajung la Antoaneta Tănăsescu la curs. Inevitabil, cu cărțile după mine, îngrămădite într-o pungă albă de tip alimentară. Ea se deplasează de la catedră spre scaunul meu, unde începe, cu o anumită lentoare a gesturilor, să scoată cărțile din lamentabila pungă, analizând-o atent(Ă!)* pe fiecare. Cum ziceam, Gide, două cărticele. Nu mai știu, Freud, ceva despre pictura flamandă, Ian McEwan „ăla” (că n-am citit nimic de el), o „cărticică de buzunar” cum mai trântește Alain de Botton** (căruia îi tot dau  aiurea șanse, ca și lui Barnes, de altfel), corespondență Gide – Martin du Gard, corespondență Henry Miller – L. Durrell, 1935-1980 (vorba aia, o viață de om). La aceasta din urmă, profa se oprește îndelung, privește fix într-un punct nedefinit (poate spre infinit!) și spune, fără să mă privească, ca pentru sine (fals, desigur): „Pe vremea mea, programul editurilor cuprindea numai Mari autori. Așa ceva – și arată spre cartea stigmatizată – era de neconceput. O fi fost bine… nu știu. Dar, mă rog, s-a demonstrat că un om nu poate trăi numai cu capodopere. Nu se poate! Tot mai trebuie o Agatha Christie sâmbăta, duminica. Bine, nu zic că ăștia nu-s scriitori buni, da’…” Și ridică (fals-)nedumerită din umeri. Crecă am ridicat și eu, vag, din umeri, căci nu prea e nimic de comentat. Inutil să mai spun ce om „citit” e Antoaneta Tănăsescu, care-și cultivă totuși intens și firesc, idiosincraziile, adesea pur și simplu de neînțeles pentru „noi, studenții”.

__________________________________

* Dedicație pentru Vinci, care zice că nu știu să vorbesc când zic (și o zic des, se pare), de exemplu, „M-am uitat mai atentă” în loc de „atent”, căci e corect să folosesc complementul, și nu elementul predicativ suplimentar (așa cum anumite porniri intime mă îndeamnă, sclava de căcat a gramaticii ce mă aflu!)

** Ultima lui carte citită, Sex, shopping și un roman, a fost așa o labă tristă, chiar  mai tristă decât însuși titlul. De altfel, nici n-am terminat-o. Așa tristă era!


%d bloggers like this: