Tag Archives: don juan

de la depeche încolo

cum a fost la depeche? extatic, cum să fie.

playlist curios – cu black celebration, a question of time, halo, home sau when the body speaks – dar ce bine, bucurie.

febră musculară de zici c-aș fi tras la jug. sănătate curată.

au dat prezervative la intrare-n stadion. știau că-i de futut în seara aia.

deja clasica încheiere cu never let me down again. cu dave dirijând puhoiul.

martin, aceeași voce limpede și armonioasă.

ce-ar fi fost depeche fără corbijn?

isteria pozelor și filmatului pe mobil. de parcă nu mai poți gusta plăcerea în mod direct. nu ești atent la scenă, la muzică, la mișcare, la realitate, ci la ecran, la suprafața care mediază. de parcă efemerul și-a pierdut farmecul. de parcă ne e frică să trăim pur și simplu – înainte de toate viața trebuie înregistrată, apoi retrăită nostalgic prin imagini încețoșate, simulacre. „aici eram eu la depeche” a devenit mai puternic decât gustul izbitor al prezentului. nu mai sunt eu aici acum, ci mă aflu deja în viitorul din care mă voi privi pe mine cum sunt aici acum, adică acolo atunci, prezentul nu e decât o serie de momente deja arhivate, de parcă n-are nici o valoare decât odată devenit trecut. ce imbecilizare. ce spaime ridicole târâm după noi.

Advertisements

„din chinurile vieții”

colegul dragoș zicea de curând că atunci când vrea să se distreze cu subiecte erotice îl răsfoiește pe sade. io când vreau să mă distrez, inclusiv cu subiecte erotice, deschid la întâmplare istoria lui călinescu (pe care mi-am făcut-o cadou de ziua mea în 2004, după cum apare marcat pe prima pagină). și cu cât mai obscure personajele nimerite, cu atât mai mare perversitatea – a mea și a lui călinescu deopotrivă.

în capitolul „arta cu tendență. 1881. epigonii lui eminescu. refractarii. socialiștii”, la pagina 546 (minerva, 1985, ediția a II-a), o găsiți pe sofia nădejde, alături de un călinescu hulpav după material meschin-degenerescent, pentru că lui îi place nu doar anecdotica biografiilor, ci și, parcă cu un masochism obstinat, să povestească tranșant romane oarecare, perfect stupide; nici nu mă-ndoiesc că asta îl relaxa profund:

În nuvele, Sofia Nădejde a urmărit probleme sociale și a împărtășit „din chinurile vieții”: tragicomedia unei căsncii între un don juan gelos cu o femeie greșită și cinică; trista soartă a copiilor din orfelinat; cazuri de mizerie, de alcoolism. Impresia este că scriitoarea vestejește fanatismul pasional, concepând căsătoria ca o uniune morală, întemeiată pe înțelegerea fiziologiei celor două sexe. Astfel, în Vae Victis, drama izbucnește dintr-o optică excesiv idealistă. Mitică Dimitriu, avocat, e infidel, fără maliție, având oroare de gelozie. Prins cu o femeie de către soția lui, o pălmuiește pe aceasta din urmă care, susceptibilă, înnebunește. Vieața la țară e un document de ignoranță și superstiție. Copilul moare de anghină difterică și mama consultă pe baba Dochița, moașa satului, care opinează că este „buduhoală de gât” din cauza „trinului”. […]

Prin urmare, chestiunea sanitară, mizeria fiziologică puse în legătură cu raporturile de clasă sunt preocupările dominante. În O iubire la țară, Neculai, bolnav de pelagră, se spânzură. Ilinca, fata lui și logodnica lui Niță, e sedusă de boier, la care a mers să ceară făină. Face un copil și înnebunește. Niță, venind de la armată, împușcă pe boier.

Romanul Robia banului, care promite un tablou al regimului capitalist, e mai mult o predică inteligentă împotriva avariției și intemperanței. Hristea Pandele, bancher, ia tutela copiilor fratelui său, Susana și Ionel, moșierul Nicolae, mort de spaima de a fi arestat pentru o crimă comisă în legitimă apărare. Susana trece printr-o criză mistică, sub înrâurirea călugărițelor, apoi se vindecă, cunoaște pe Sorin și rămâne însărcinată. Sorin era de bună credință, muri însă în campania din 1877/78. Susana moare și ea. Fiul ei, Aurel, e depus la orfelinat (se reeditează paginile de deplângere a regimului orfanotrofic), e luat apoi de o bravă moașă, cocoana Ana, furat de niște țărani, regăsit. Ionel, fratele Susanei, merge la Paris, face cheltuieli nebune și, fiindcă Hristea, insensibil și plin de aforisme, nu vrea să-i mai dea bani, se spânzură. După un naufragiu, Hristea își schimbă moralitatea și lasă averea lui Aurel.

ehe… ce mai e de zis?

sofia nădejde, „prozatoare și autoare dramatică româncă de orientare feministă și marxistă” (via wiki) deci lol.


ce se mai caută?

pai cam astea, sub semnul unor contraste care nu inceteaza sa ma surprinda:

– varianta populara a mitului androginului [e posibil, dar io nu cunosc]

– fermecator ca don juan [sunt de acord, desi nu-i nimic ca don juan]

– una se fute cu cainele in gradina [repet: nu eu; n-am gradina]

– diatezele in noua gramatica a academiei [nu vreau sa stiu]

– cum e traiul in olanda [da o fuga si vezi]

– clisee filme americane [cacalau!]

– este bine sa bei ceai de pe o zi pe alta [o fi]

– femeia in gandirea camilpetresciana [proasta]

– cum era don juan [cum zice mai sus: fermecator]

– porno animale [a se verifica in click/cancan & alte publicatii de specialitate]

– cum se citesc literele in olandeza? [la fel (de greu)]

– spectaculous ejaculations [cu maxima seriozitate, recomand ultimul filmulet din “everything you always wanted to know about sex (*but were afraid to ask)” al lui woody allen]

– voroncas corp inert [nu inca]


înapoi în miezul lucrurilor

chestiuni carora imi dau seama ca le dusesem cumva dorul: (dupa cum am mai zis) mararul, patrunjelul si leusteanul, (si din alta categorie) carturesti(i), bcu, hazul pe care-l scoate vinci din orice (de la nimic la cacat, sa zicem) sau sebastian-vlad popa & spectacolul lui de idei melodioase, scoase si alea cinestiedeunde.

ieri, pe hol, fix in fata secretariatului, don juan-ul meu i-a starnit o furtuna de asocieri fanteziste; despre totalitate, despre o metafizica non-transcendenta, despre expresionism (pentru care a dezvoltat clar o obsesie), despre etica ne-credintei, despre whitman… era pur si simplu transpus. el cu sine. ‘stati putin’, intervin eu. ‘nu pot modifica fundamental acum abordarea din lucrare.’ la care el, readus in mundan, ‘aa… da, nu stiu, ideile astea mi-au venit acum, vedem.’

azi, optionalul lui – literatura romana contemporana. prevad, cu placere aproape, ca vom ramane o mana de oameni pana la urma. scoate din geanta cateva carti – niste cezar paul-badescu, alex tocilescu, razvan radulescu; apoi zice: ‘eu am facut deja romanele astea anul trecut; chiar nu le mai pot face acum. n-ar fi corect – nici fata de ei [de autori], nici fata de mine…’ iar io ma trezesc s-adaug: ‘si nici fata de noi.’ se stramba nitel, neconvins: ‘mmmda… dar, in fond, cui ii pasa de voi…?’ pai si cam asa e: pentru ca fiecare (dis)curs al lui e in primul rand un proces de gandire spontana si (aparent) nestructurata, ca o spirala care se creeaza si se mananca pe sine, in acelasi timp (cum zicea tot azi antoaneta tanasescu – alta poveste si ea), proces la care intamplator noi asistam, dar pentru care suntem – in viziunea lui s-v popa – optionali; tocmai de-asta nici nu-i pasa cine vine/intra/pleaca sau cati etc. iar daca ramane unul singur sa-l asculte,  cu chipul deformat de uimire si interogatii – e de-ajuns, pentru ca-nseamna ca ala vrea, trebuie sa fie acolo cu adevarat.

p.s. din categoria ‘mica istorie’, cica: ‘ionel teodoreanu era cel mai… sexi avocat bucurestean al vremii.’

p.s. 2 mark twain, in poza din “autobiografie”, aparuta la editura art, ni se arata ochilor sub forma unei combinatii demne de luat in seama: parul lui einstein si mustata lui nietzsche. (nu, nu mi se pare; a se verifica.)


my2008

anul trecut, undeva pe vremea asta, ziceam ca nu mi-am facut nici un fel de ‘bilant’ pe 2007 si nici mari planuri pentru 2008. desi cred ca poate nu atat anii calendaristici, cat aia personali, marcati de ziua de nastere a fiecaruia, ar trebui sa conteze si sa ne puna mai mult pe ganduri, ma trezesc la capatul unui an cum rar am avut. de fapt, cum niciodata n-am avut. (si aici iar imi aduc aminte de ce zicea bucurenci anul trecut, tot pe vremea asta: c-a iubit ca un nebun, c-a citit cateva carti sfasietoare… atunci l-am citit cu un soi de invidie, acum sunt insa impacata.) pentru mine a fost un an plin de erori si de descoperiri agitatate-savuros-nelinistite, in aceeasi masura. (de fapt, cu cat gresesti mai mult, cu atat ai sanse mai mari sa ajungi la raspunsuri.) filosofia-mi de viata, sub deja clasicul-obsesivul semn ‘meta-‘, si-a atins climaxul si, prin urmare, a cedat. s-a facut tandari. am strans bucatile si le-am pus in paranteza. am reusit sa inchid ce trebuia inchis de multa vreme si am deschis alte povesti. scrisori, taceri, ochi, brate, secrete, sticle, cutii si alte instrumente.

n-as zice ca mi-am pierdut capul, ci doar ca l-am sfidat adesea; sau ca scaunul atasat lui – ca fiinta rationala ce ma numesc – a fost zdruncinat cu succes. am luat cu precadere decizii intru imediat, am elogiat constant prezentul, pentru ca, da, marea figura cu care m-am intersectat – si careia i-am devenit ulterior fidel ‘discipol’ – a fost don juan. (si inca n-am incheiat socotelile cu el.) [am scris atata despre asta pe blog, incat nu mai e cazul sa explic ca don juan nu e porcul ala care seduce si abandoneaza femeile, fie ele proaste sau inteligente, ci e, mai degraba si extrem de sintetic vorbind, un mod de a fi in lume.] oricum, nicicand n-am vazut fictiune mai vie.

sunt convinsa ca, acum cand ma voi intoarce, lucrurile vor fi la locul lor, in asteptare cuminte. cumva simt c-o voi lua de la capat. cu cap cu tot, mai ales.


%d bloggers like this: