Tag Archives: facultatea de litere

*

totdeauna am avut senzația că e mai interesant să citești sau să ți se vorbească despre clasicii englezi, victorienii, de pildă, decât să-i citești într-adevăr, să pui mâna pe carte și să tragi de rânduri, de pagini, fără tragere de inimă. pentru mine charles dickens rămâne un caz inexplicabil; discursul critic din jurul romanelor lui e fascinant, henry miller vorbește într-un splendid interviu despre umorul (!) lui. răsfoiește numai vreo carte de-a lui și o să mori cu ea de gât. poate totuși la bătrânețe. sau la vreo… cumpănă a vieții.

cine zicea că pe virginia woolf o păstrează s-o citească când va fi mort? cred că j. b.

dar dintre toate titlurile (necitite) din bibliografia facultății, adesea mă gândesc la jude the obscure al lui thomas hardy. jude neștiutul tradus la noi. jude ăsta pare să fie un mascul veritabil. cândva o să-l citesc.

(de când traduc eu însămi, sunt din ce în ce mai atentă la fiecare formulă, la fiecare întoarcere din condei a traducătorilor buni ce fac frazele să curgă. și mă simt strivită.)


mitul lui don juan (proces-verbal)

Buna ziua!
În urma alegerii temei de licență ( Mitul „Don Juan” în literatură) am început să cercetez site-urile în căutarea de noi informații și a unei bibliografii. În urma acestei căutării am avut plăcerea să va descopăr blogul,să vă citesc articolele și să aflu că ați susținut licența pe aceeași temă.
Rugămintea mea este, dacă aveți timp și plăcerea să-mi recomandați o bibliografie în ideea conceperii și descoperiri acestui mit, precum și articole sau lucrări pe această temă menite să îmi îmbogățească cunoștințele și să mă ajute să-mi concep ideea în vederea scrieri lucrări.
Mulțumesc anticipat!

am primit chestia asta pe fb de la o studentă cu șuvițe blonde din galați, iubitoare, firește, de frumos. vorba aia, mă doare mâna să-i dau bibliografia și s-o ajut în vederea îmbogățirii și ajutării conceperii ideii scrierii și elaborării sensibilei lucrări? nu. oameni suntem. dacă noi nu ne ajutăm între noi…


încă unul mișto: jeffrey eugenides

două cărți cu miez sunt de-ajuns să te îndrăgostești definitiv de un scriitor. după middlesex și the marriage plot pot și să-mi pun casa la pariuri pentru talentul și simțul literar al lui jeffrey eugenides. de fapt, din ’93 până acuma a scos doar trei romane (debut cu virgin suicides – ok, oți fi văzut filmul, ne căcăm pe film – cum se face că romanele cu adevărat bune nu prea au parte de ecranizări pe măsură? dar asta discutăm data viitoare), semn că le dospește serios în loc să dea drumul la banda rulantă, și a editat o antologie de great love stories, semn că pasiunea lui rămâne joaca de-a povestitul, de-a narațiunea închegată, cu planuri întretăiate, intrigă și patimă.

de altfel, eugenides e un povestitor viu, cu minte ascuțită, cu un dozaj perfect al tonului și al discursului. nimic nu alunecă spre patetic sau sentimental și nimic – când e vorba de umorul pe care-l are din plin – nu cade în frivol sau glumițe răsuflate, cum îi mai scapă unui barnes uneori (vezi trois sau love, etc.). ok, deci ne-am lămurit, stilul este impecabil, talentul cu carul. unde mai pui că omul e tobă de literatură, critică, istorie și teorie literară? și unde mai pui pe urmă că, având, aș zice, un fetiș cu medicina & obscuritățile ei, se documentează zdravăn de prin jurnale științifice, colaborează cu psihiatri, neurologi, farmacologi & alți specialiști (după cum o cere subiectul abordat). ok, ne-am lămurit și aici – avem de-a face cu un erudit.

mă-ntorc la the marriage plot, care-i o construcție amplă, hiper-narativă (în sensul că vezi planurile cum se leagă și se dezleagă; duratele când se condensează, când se dilată; retrospectivele din unghiuri diferite sunt la ele acasă – pentru că, deși naratorul rămâne mereu la persoana a III-a, simți, când e cazul, că perspectiva se modifică, e filtrată în funcție de personaj -, dar astea-s banalități tehnice), deci nu o să povestesc nimic, din fericire.

acu tranșând lucrurile (că aici îmi place s-ajung), dacă vor citi cartea, fetele, filoloagele vor spune (vinovate sau nu) madeleine, c’est moi, iar de partea cealaltă, băieții vor alege între mitchell misticistul visător și leonard darwinistul depresiv. dacă romanele „academice” ale lui lodge, să zicem, au de-a face mai mult cu profi, the marriage plot e versiunea studenților (sua, brown, începutul anilor ’80). romanul stă sub semnul unui citat din trollope, „there is no happiness in love, except at the end of an english novel”; din simpatie pentru madeleine – acest personaj atât de… firesc (un cuvânt mai potrivit nu se poate) – și pasiunile ei „demodate”, aproape că m-aș reapuca serios de literatura victoriană (feminină, cu precădere) și să ajung, odată cu ea, la teza că „disoluția” romanului la început de secol XX are de-a face cu deprecierea căsătoriei, căci până atunci, unde-i roman, e și matrimoniu ca element central. eh, apoi dacă-l iubești și pe barthes, atunci o să rămâi vineri seara în casă – alături de madeleine – gustând cu bucurie din „fragmente dintr-un discurs îndrăgostit” (bucurie că, uite, semiotica are și părțile ei mișto). dacă ești cu alde derrida, o să tresalți nițel și tot așa.

And when Olivia […] came in one day carrying Of Grammatology, Madeleine knew that what had been marginal was now mainstream.
‘What’s that book like?’
‘You haven’t read it?
‘Would I be asking if I had?’
[…]
‘It’s great. Derrida is my absolute god!’
Almost overnight it became laughable to read writers like Cheever or Updike […] in favor of reading the Marquis de Sade, who wrote about anally deflowering virgins in eighteenth-century France. The reason de Sade was preferable was that his shocking sex scenes weren’t about sex but politics. They were therefore anti-imperialist, anti-bourgeois, anti-patriarchal, and anti-everything a smart young feminist should be against. […] Madeleine kept wholesomely taking courses like Victorian Fantasy: From Phantastes to The Water-Babies, but by senior year she could no longer ignore the contrast between the hard-up, blinky people in her Beowulf seminar and the hipsters down the hall reading Maurice Blanchot.

chestiunea feministă (a falusului) revine:

At first, fury alone propelled Mitchell. Claire wasn’t the first college girl to call him out for sexist behavior. It had been happening for years. Mitchell had always assumed that his father’s generation were the bad guys. Those old farts who’d never washed a dish or folded socks – they were the real target of feminist rage. But that had been merely the first assault. Now, in the eighties, arguments about the equitable division of household chores, or the inherent sexism of holding a door open for “a lady,” were old arguments. The movement had become less pragmatic and more theoretical. Male oppression of women wasn’t just a matter of certain deeds but of entire way of seeing and thinking. College feminists made fun of skyscrapers, saying they were phallic symbols. They said the same thing about space rockets, even though, if you stopped to think about it, rockets were shaped the way they were not because of phallocentrism but because of aerodynamics. Would a vagina-shaped Apollo 11 have made it to the moon? Evolution had created the penis. It was a useful structure for getting certain things done. And if it worked for the pistils of flowers as well as the inseminatory organs of Homo sapiens, whose fault was that buy Biology’s? But no – anything large or grand in design, any long novel, big sculpture, or towering building, became, in the opinion of the “women” Mitchell knew at college, manifestations of male insecurity about the size of their penises. Girls were always going on about “male bonding,” too. Anytime two or more guys were having a good time, some girl had to make it sound pathological.

apoi școala se cam termină și începe viața – amorțeala, iubirile, disperarea, dereglările, renunțările, inițierile. triunghiul amoros anunțat capătă proporții. apoi regăsirea – ca într-un roman englez?

în timp ce middlesex rămâne pentru mine probabil cel mai bun și mai intens roman citit anul ăsta.

p.s. aflu acu, mai târziu, că eugenides aici se joacă cu referințe la middlemarch. căcat, io nu l-am citit că i-am disprețuit pe victorieni. (dar acum a venit momentul, lol.)


gândiți mai mult, scrieți mai puțin

[sau măcar fiți amuzanți.]

chestiune veche și arzătoare zilele astea prin online, repusă în discuție cu ocazia controversatului premiu literar „augustin frățilă”: dom’le cine dă/trebuie să dea valoarea și verdictele în literatură, așa-zișii specialiști, profesioniști, critici „oficiali” sau bloggeri adunați de peste tot, simpli cititori, amatori nevinovați, adică oricine? evident, mor de plictiseală cu dezbaterea asta. în teorie, nici unii, nici alții nu-s perfecți, în sensul că ambele tabere sunt corupte și coruptibile. unii de putere, alții de prea multă naivitate. 

dar cel mai tare mă plictisește ideea că tre’ să popularizăm literatura bună, că tre’ s-o „traducem” pe înțelesul fiecărui om, oricât de nepregătit și ignorant ar fi, iar pentru asta îi avem pe bloggeri, acești mesageri ai ideilor înalte puse în cuvinte simple. groaznic. eu zic, dimpotrivă, că nu tot prostul trebuie să citească, că literatura (și artele, în genere) nu e pentru toată lumea, că ierarhiile trebuie să rămână. ok, accept că există o grămadă de cititori sincer pasionați și pătrunși de patosul lecturii, fără să fi făcut studii filologice, să zicem, le accept bucuria și deschiderea inocentă spre literatură, dar mi se face greață când omul pretinde a fi și formator de opinii, reper critic și începe să creadă că chiar are ceva de spus. îi depistezi imediat: sunt ăștia care-ți povestesc cărțile, ăștia care se pripesc și-ți trântesc capricios de la bun început „mi-a plăcut/nu mi-a plăcut”, de parcă îi pasă cuiva de o asemenea tranșare, sau din contră o țin pe o indeterminare tâmpă, de tipul „nu pot să spun că nu mi-a plăcut, dar nici nu m-a dat pe spate, mă așteptam la altceva, deși au fost lucruri care m-au impresionat mult”, sunt ăștia care se bagă cu capul înainte, fără nici o jenă, fără pic de simț al ridicolului, mizând pe viziunea lor pură și virgină, exact în autorii mari, în ăia grei (pe care, chiar și dacă nu-ți plac, chiar și dacă nu-i înțelegi etc., pur și simplu nu poți să te caci doar pentru că așa vrei tu, doar pentru că ai auzit tu că cititorul face legea), de parcă le-ar face critică de întâmpinare – asta mă amuză teribil. ăștia sunt cititorii lipsiți de orice „complex” și devin înfumurați tocmai prin exacerbarea modestei lor inocențe: „io nu sunt specialist, ci spun și scriu exact ce cred eu, ce simt eu, cu maximă sinceritate și fără pretenții” (spre deosebire, adică, de profesioniști). și exact sinceritatea asta face ravagii – și când scrii literatură (bine zicea oscar wilde), și când scrii despre literatură. revenind, sunt bloggerii ăștia culturali care trebuie să-și încheie textele rotund, cu concluzii clare și, eventual, note (partea mea preferată): îi dau lui thomas mann de data asta 7 din 10; îi dau lui flaubert 2 steluțe din 5, dar sper ca la următoarea carte să facă o treabă mai bună, că tot îl laudă toată lumea (mie oricum nu mi s-a părut mare chestie)! și tot așa. cam asta se întâmplă în hiper-democratizare, așa merge treaba.

eu însămi am lăsat-o mai moale cu reflecțiile critico-literare pe blog, dacă simt că n-am nimic miezos de zis, dacă simt că încă nu m-am putut desprinde de propriile subiectivități „impresioniste”, care, o, da, știm, fac plăcerea lecturii (sau reprezintă una dintre sursele plăcerii), dar nu-s de-ajuns. o specie chiar primejdioasă printre bloggerii amatori sunt ăștia care citesc pe bandă rulantă, care înghit cărți din toate părțile, fără criterii, pe nerăsuflate, fără timp de decantare, mai ales în disperarea de a scrie totuși ceva despre ele.

aveam o colegă la litere. multă vreme n-am știut ce să cred despre ea, dacă-i proastă sau deșteaptă. răspunsul m-a izbit când a trebuit să facă o prezentare la seminar pe derrida, „spectrele lui marx” (greu al dracu’, mă gândeam, bine că n-am avut io de făcut asta): evident, nu înțelesese nimic și, mai mult, nici nu-și pusese problema asta; a prezentat cu o seninătate tâmpă (seninătatea prostiei pure), a tranșat lucrurile după cum a dus-o capul, fără pic de ezitare, fără nici o problematizare, fără nici o întrebare, că la final idiotul părea derrida în toată povestea asta, nu ea.

dacă vreți să știți cum se citește o carte, uite-așa:

iar când simțiți nevoia aia nebună să scrieți banalități pe blog despre ultimele lecturi, mai bine vă faceți un carnețel-oracol cu „citatele frumoase” din cărțile preferate. s-ar putea să ajute (nu garantez, desigur).


a doua șansă – noi cercetări literare

să scrii bine e treaba dracului, nu-ncape vorbă (în sensul că chiar tre’ să-l ai, literalmente, pe satana-n tine; cu sfântu duf și ăștia nu merge), dar să găsești un titlu ca lumea pentru ceea ce ai scris (de la un căcat de post pe blog la teză de doctorat) ține deja de o cutie a pandorei sau așa ceva – oricum, ceva atât de obscur și de înspăimântător, încât preferi să rămâi la lumină, sfârșind în veșnicele titluri tip ușă de biserică – „dragostea și natura la eminescu”, „reprezentarea femeii la camil petrescu”, „ion barbu sau sfâșierea între matematică și poezie”, „octavian goga – de la agonie la extaz”, „mircea dinescu – un pizdariot în bizanț”. sau dacă n-ai idei, o bagi polisemantic pe jocuri la derută cu paranteze: „(de ce) (nu) mai suntem europeni?”, „(m)other nature”, „(per)versiuni sexual(izat)e”. (da, cu toții am căzut în păcatul ăsta cel puțin o dată; e o obsesie mai veche a mea, doar că atunci eram mai supărată pe tema asta. de fapt, de la an la an – exceptând recentul moment hbq, desigur – mă agit mai puțin.)

ca la toate facultățile, și la litere se organizează conferințe locale (interne), colocvii, sesiuni de comunicări (mai mult sau mai puțin) științifice, ateliere de împărtășit impresii și idei înalte, iar de cenacluri nici nu mai zic, alea sunt pielea pulii (dar măcar sunt mai oneste). cel mai mișto este când fiecare catedră de la filologie (respectiv cea de literatură română/studii literare românești, cea de teoria literaturii și literatură comparată, combinată dubios cu cea de folclor și etnologie, și cea de limbă română-lingvistică, adică cea mai înțepenită în uitare, unde predau gospodinele, inventând de la an la an noi termeni pentru a denumi predicatul, complementul și raporturile dintre ele), deci cel mai mișto este când fiecare catedră, în virtutea orgoliului și a disprețului pentru celelalte catedre, vine și-și organizează propriul său colocviu. ba chiar uneori se întâmplă 2 colocvii în aceeași perioadă, fapt ce-i pune în mare dificultate pe puținii studenți care vor să asiste. (în fine, detalii administrative.)

în curând, în plină perioadă de susținere a disertațiilor și a altor lucrări, catedra de studii literare românești vine, deci, cu un colocviu intern. (mă bucur sincer pentru ei și pentru puterea lor de muncă, pentru entuziasm și dedicare, când miza este, în fond atât de mică. dar, vorba aia, gestul contează.) de aceea, am mai jos o listă de propuneri de titluri & teme pentru posibilele comunicări poetico-științifice prezente la eveniment. sper ca vreun student conștiincios să le ia în considerare, căci le împărtășesc din suflet (pentru suflet). unele îmi aparțin (cele mai neinspirate), altele sunt scoase de un alt student la litere, care totuși nu dorește să se pună rău cu nimeni din facultate, așa cum îmi place mie, de pildă:

1. e viul ou la vârf cu plod?
2. în tăcerea grea, gând și animal
3. gorunule, tu ești?
4. aia e baia?
5. domnule petrescu, m-auziți?
6. japonia în chiloți și motivul pădurii la max blecher
7. literatura română, în folosul comunității
8. mai bine învăț baltagul pe de rost
9. decât s-o ard academic
10. miorița, o deconstrucție
11. scrieți, (nu)(mai) scrieți!
12. sentimentul uitării
13. cine a dat în iorga?
14. vasile cârlova, (re)vendicări postmoderne
15. ipoteză și simțire
16. poeții bărăganului
17. top ten pașoptiști
18. clasic sau romantic?
19. lectură și sedentarism
20. literatura română – previziuni post-textuale
21. „ion” – încotro?
22. despre dac-am avut sau nu baroc (avantaje vs. dezavantaje)
23. cine(va) s-a futut cu derrida? (discuție, urmată de proiecție)


o șanse profesională (de ce nu?)

pentru că practic nu sunt altceva decât o nenorocită, iaca din ce ne-nfruptăm azi: s-a primit la muzeu un mail frumos măiestrit al unei dudui adânc pătrunse de patima de sine și a angajării (aceasta din urmă fiind, ce-i drept, justificată în vremurile de față). însă motivul pentru care probabil n-o va angaja nici draq se vede atât de limpede, încât alte explicații ar fi redundante. să dăm drumul filmului:

Stimată Doamnă,

Motivul pentru care ochii dumneavoastră scrutează aceste rânduri este unul deloc încâlcit: râvnesc să mă alătur echipei Dumneavoastra.

Pe băncile comuniste ale Facultăţii de Litere, am învăţat să mă răsfăţ cu prezenţa cărţilor, iar la ultimul loc de muncă, am învăţat cât este de apreciat spiritul organizatoric, simţul responsabilităţii şi capacitatea de adaptare într-o mulţime de conjuncturi.

După ce am demonstrat cât de original şi eficient pot să răspund la telefon sau cât de elegant pot aranja nişte dosare, ţin cu tot dinadinsul să-mi şlefuiesc aceste abilităţi într-un domeniu mult mai motivant şi stimulativ.

De aceea, este bine de ştiut faptul că mă definesc după cum urmează: organizată ca o furnică, conştiincioasă ca un elev în prima zi de şcoală şi mai ales, pun suflet în tot ceea ce fac (unii ar îndrăznii chiar să mă numească perfecţionistă).

Dacă vă declaraţi satisfăcut(ă)  de ceea ce pot oferi, aş fi încântată să stabilim o întrevedere.

Cu simpatie,

Animala-De-Mine (căci numele e irelevant când avem de-a face direct cu arhetipuri ale prostiei.)

și asta fu nesăbuita poveste a încă unei absolvente de litere, odată ieșită în lumea rea să-și caute norocul.


senzațional! patima egomaniacă a studentelor la litere (varianta necenzurată). confesiuni năucitoare

io am facut multe căcaturi pe blogul ăsta. din care cauză, uneori, mi-am și luat-o psihicește. să (nu) ne amintim, de exemplu, de melodrama mihai mindra & co. (personaj încă foarte căutat prin post-urile mele, de altfel.) la povestea cu breban mă amuzam ca poate apare breban însuși să mă desființeze, iar la textulețul recent despre masterul hiperinteresant pe care-l  fac acu tot pe la litere (c-așa mi-a fost destinul!) credeam că, cine știe, nu mă mai lasă domnii profesori să trec clasa! (ca pruasta de roxanah care sigur numai trece clasa la moangă, c-a fost nesimțită și a vorbit în timp ce el, probabil – nu bag mâna-n foc, ca n-am fost chiar acolo – debita întru abstracțiuni. celtice sau nu.) dar nu despre asta e vorba în confesiunea de față (intelectuală, desigur, pă modelul lui adrian marino, asupra căruia voi reveni cu seriozitate, fincă posed și această capacitate).

după cum bine se știe – sau nu – prin noiembrie am scos și noi, (pre-)filologii, o carte! (alfel, n-am avea sens pe lumea asta.)  un volum colectiv, scrisoarea de iubire, dragoste, amor, editura ars docendi, 2009, cu studii, eseuri, corespondențe, unele mai inedite decât altele. nu insist. în presă, ce să zic, reacțiile au fost bune, cu sau fără eforturi de diplomație. articolul deliei ungureanu (asistentă de tl tot pe la litere) abordează chestiunea cu pertinență, bun simț și, inevitabil, mici afinități – adică ea zice că noi ăștia băgați pă corespondența secolului XVIII englez, io, roxanah-bioenergizata, vinci-manelistu și emilian-drogatu, facem o treabă bună, în ciuda evidentelor noastre neajunsuri. mai e articolul lui paul cornea, adresat elegant d-nei antoaneta tănăsescu care ne-a adunat și a tras de noi, îndărătnici drăcoși ce am fost. și ar mai fi emisiunea lui dan c. mihailescu, omul care aduce cartea, care în general mă îngrețoșează de la un cap la altul, am mai spus-o, și despre care oricum le zice cu miez vinci.

în volumul cu pricina au scris 50 + 1 de uameni. luminați, informați, talentați, precum și unii mai săraci cu duhul (amin). ei, acest post le este chiar lor, celor din urmă – care vor fi cei dintâi, se știe – închinat, căci zace-n mine sămânța răului încă de când am ținut primul exemplar în mână și am frunzărit paginile pângărite de colegele noastre extasiate în febra unei scriituri demne de naivitatea oracolelor din școala primară sau de crizele identitare hormonale pubertine secretzioniste etc. mai concret, la final fiecare individ care a contribuit la frumosul volum are posibilitatea să-și conceapă o scurtă (adică de bun simț) autoprezentare, fără indicații suplimentare sau restricții. dar insist: există, din fericire, o anumită intuiție a bunului simț care ne ghidează în momentele mai mult sau mai puțin delicate și ne scoate practic din căcat. surpriza – aproape ireală – a fost să constatăm că, unora dintre creaturile care s-au semnat prin carte, această minimă conștiință de sine le este fatalmente străină. așadar, libertatea lor creatoare a… creat monștri, aproape la propriu! (io, personal!, am stat vreo 2 zile sa reformulez alea 3 randuri despre mine, cu jenă, rușine și scârbă de mine.)

iată, la întâmplare, crâmpeie din aceste ego-uri inflamate, cangrenate (menționez că selecția a fost cumplit de dificilă, m-a pus într-o situație ingrată de-a dreptul, căci materialul uman și scriptural e inepuizabil!):

Am dat la Litere pentru că m-a sfătuit o vecină […]. Când am citit prima dată Cioran am plâns și nu am ieșit din casă două zile, deși nici acum nu îl înțeleg în adevăratul sens al cuvântului.

Sunt o fire melancolică, visătoare, care se hrănește ca o gurmandă cu zâmbetele și bucuriile celorlalți atunci când ea nu le poate obține. În rest, îmi place foarte mult să dăruiesc aiurea zâmbete. (…) Sunt o persoană căreia îi place să se plimbe și prin acest lucru mă definesc complet.

(…) nu e dornică să termine facultatea, deoarece s-ar descrie ca o melancolică absolută, mereu predispusă amăgirii de a se mai uita încă o dată la pozele copilăriei și la cele mai vechi (…). Sunt un mare iubitor de Camus, de Dali, de vară, de câini și nu mă încântă nimic mai tare decât spumele învolburate și dansânde pe care marea mi le poate oferi în orice anotimp. Doar ea, marea, îmi pare frumoasă, indiferent de vârsta anului respectiv, găsindu-mi în ea partenerul de taifas.

Încă din copilărie, pasiunea pentru literatură m-a purtat pe la concursuri de literatură la care am participat susținând creații proprii de poezie și proză. Nu mă descriu ca fiind o fire melancolică, ci mai degrabă veselă și extrovertită. (…) În creațiile mele am atins teme precum: iubirea, adolescența, mitul androginului, sărăcia, avuția. (Re)citesc cu plăcere pe Kafka pentru puterea lui de a transfigura realitatea păstrându-i sensul, pe Isaac Asimov pentru imaginația constructivă în domeniul tehnicii și pe Alecsandri pentru coloratura versurilor.

Acum doi ani, lăsându-mă cuprinsă de euforia Valentine’s Day și sufocată de inimioarele chinezești de toate mărimile și formele pe care le-am respins îngrozită, i-am făcut cadou iubitului meu volumul lui Mircea Cărtărescu, „De ce iubim femeile”. L-am parcurs pe nerăsuflate, apoi i-am scris pe prima pagină: „Citind, vei descoperi, sau, din contră, misterul se va adânci și mai tare…” O simțeam de mult timp, dar abia atunci mi-am dat seama că sunt o zână care învață să fie femeie (…). „Zâna” este o visătoare studentă la Litere, veșnic îndrăgostită de iubire.

Am început să scriu…, dar nu proză sau poezie…, ci idei, caiete întregi cu povestiri și rememorări, sentimente expuse. Să scriu doar pentru mine! Am început însă să visez că, poate, într-o zi… voi avea ocazia ca gândurile mele să fie publicate și iată că visul mi s-a împlinit.

Cunosc limba engleză de nivel avansat (scris, vorbit, citit), iar limba germană de nivel mediu (vorbit, citit) și de nivel începător (scris). (…) În ceea ce privește cunoașterea utilizării PC-ului mă descurc folosind programe ca: Microsoft Office și Internetul.

Așa sunt eu, în aparență cu capul în nori, dar în esență cu picioarele bine înrădăcinate în cel mai adânc cernoziom. Am vise ce-mi trec prin gând cu bicicleta (căci dacă ar fi trecut cu avionul probabil că aș fi fost un geniu, iar eu mi-am semnat contract să trăiesc mult…), iar unul dintre acestea nu s-a format singur, ci cu ajutorul unei minunate doamne profesoare, dumneaei mi-a pus temelia, iar eu am adăugat mortar ca să rămână veșnic și căldura sufletească, să inspire…

Îmi plac naivitatea, diminețile, imensitatea munților mă copleșește, ador privirile jucăușe și zglobii ale copiilor, finețea, misterul, dragostea sunt bătăi ale vieții, iar libertatea e a mea… Dacă nu ar fi existat termenul „libertate”, cu siguranță l-aș fi inventat. Nu-mi plac „de ce”-urile, apa rece, diplomele, falsitatea, obișnuința, banalitatea, neputința bătrânilor.

mă tem că orice comentariu – în privința stilului hiperclișeizat, a informațiilor de maximă relevanță transmise – ar fi de prisos. din masochism, aș mai continua, la categoria ‘diverse’: o tânără e născută în orașul de la malul mării, pe deasupra și îndrăgostită (ce ironie!), alta ne spune care-s punctele ei forte, alta scrie mai mult în puncte de suspensie decât în cuvinte (ceea ce nu e tocmai o idee rea, la cum se exprimă), accentuând că-i place literatura de calitate, o alta e născută în orașul de pe malul Jiului unde se află operele de artă ale lui Constantin Brâncuși (toate, probabil), Cioran e citat obsesiv (una îl citește până când uită de ea), glasul literaturii, chemarea, visarea, triumful, sunt o fire… apar cu obstinație estetică în aceste confesiuni sfâșietoare, o altă duduie este (chiar!) vicepreședintele Asociației Studenților Creștini-Ortodocși Români din București (Duamne-ajută!), iar multe altele înșiră titluri, concursuri, organizații, căcaturi de tip comunicare-relații-publice-economice-finanțe, punând accentul fie pe scindarea interioară, fie pe armonioasa colaborare, căci literele și ase-ul merg mână-n mână, se știe! în fine, o duduie, după ce-și trântește autobiografia pe trei sferturi de pagină (enorm, în context), precizează ingenuu: dacă mi-a scăpat ceva, mă găsiți la (adresa ei de mail); ce-i drept, pe mine încă mă roade curiozitatea în acest sens.

ce mi s-ar putea întâmpla acu – și ar fi supermijto! – e să mă scoată din ediția a II-a, a III-a… a cărții! mulțumesc.


%d bloggers like this: