Tag Archives: filme

despre labă

io nu înțeleg de ce filmul only god forgives se numește only god forgives din moment ce, până la dumnezeu, mai e cineva capabil de iertarea supremă: ryan gosling, împreună cu fățăul său de pepenoaică. de-asta și șterge mă-sa cu el pe jos. regizorul a simțit nevoia, de data asta, să-l ungă pe ryan gosling cu și mai multă sfințenie decât în drive (iar în drive a fost bine cât a fost, a avut măsură). filmul e un fel de twin peaks + blue velvet lipsite de subtilitate (mă rog, asta dacă te duce capu să prinzi toate referințele într-ale spiritualului, căci e un film tare ermetic și sofisticat!). ok, cadre, imagini splendide, dar ce să faci cu ele, numai cu ele? altfel, un film la care am râs mult, grație ridicolului involuntar. sau era parodie serioasă și n-am știut? eh, înseamnă că tre să-l mai văd o dată. una peste alta, pe gosling îl prind rolurile de impotent; nu și alea de filosof. totu până la filosofie – îl trădează fățăul, asta-i problema.

deci dacă zic de câteva ori termenul lesbiancă (+ derivatele sale) sau gheială sau plm, ăștia abia așteaptă să-mi explice că sufăr grav de homofobie, că când ne mai emancipăm, că de-asta suntem la curu europei. ah ce-mi place demența asta.

hai luați d-aicea o cronică la la vie d’adele, apropo de pizdeală, să vă inflamați nițel, că oricum hibernați degeaba lângă calorifer. discuția de mai sus nu se aplică totuși, din simplul motiv că adele nu era lesbiană veritabilă. deci nah. bine, filmu mi-a plăcut, o simplă istorie, jucată excelent de cele două pizde frumoase. frumusețea aia discutabilă, desigur.


mad men

mă tăvălesc de râs. oameni cu haz.

This slideshow requires JavaScript.

adevărul, aici.


și totuși cultura

baz luhrmann e australian și a făcut filmul ăla întemeietor care nu se mai termina, „australia”.

n-am văzut încă gatsby, știu deja ce grozăvie va fi, mă intrigă însă faptul că nu joacă keira knightley, că știam că ea s-a specializat pe ecranizări celebre, ea e noua pizdă intelectuală de la hollywood. pentru că nu contează cât de catastrofale sunt filmele atâta vreme cât au un sâmbure de literatură grea. pe același principiu, când va fi să se facă un gatsby franțuzesc, aleasa va fi, obligatoriu, audrey tautou.

am fost și pe la noaptea galeriilor. îmi amintesc doar niște hârtii lipite pe pereți și una care-mi explica că e un colaj spontan și faze și pe alta care, în chip de statement ideologic, firește, îi schimba progeniturii pampersul. e aceeași mamă nonconformistă care venise chitită să-și alăpteze copilul, același copil, la vernisaj la cantor. și l-a și alăptat. ne-a dat o lecție. ne-a pus unde ne e locul.

data viitoare mă duc și io și-mi schimb tamponul. crecă la street delivery. apoi mai vedem.


the good with the evil


bășini supraestimate

„j’ai tué ma mère” al foarte tânărului xavier dolan mi s-a părut o mică capodoperă; desigur, foarte manierist, artificial și hiper-estetizat, însă mi-a plăcut. m-a convins să fac pactul. abia așteptam următorul film și apare acest „les amours imaginaires” și-mi confirmă teama că va continua pe aceeași viziune, aceeași atmosferă, aceleași tipare și tipuri umane, deci aceleași obsesii expuse fix cu aceeași retorică. mediu urban-artistico-boem-superficial, cu prea multă poză, efecte vizuale facile și repetitive, trimiteri culturale și alte intertexte, reacții și gesturi descompuse, fragmentate, disecate (tot mai ales vizual), însă complet goale și nesubtile. iar aici maniera depășește celelalte elemente ale filmului, din care nu mai rămâne nimic de fapt. iar dacă de la bun început nu-ți place tipul ăsta, care e un fel de reper de frumusețe (de statuie grecească în unele ipostaze), atunci e clar că nu te mai poți uita ca lumea la film. ok, mai putem spune că înseși personajele sunt goale, stereotipe – tineri mondeni și superficiali cu ceva preocupări literaro-artistice care dau și sună bine, obsedați de dimensiunea estetică a existenței lor – și atunci stilul cinematografic e cel adecvat. în cazul ăsta eu mă cac și pe „tema” filmului, tocmai pentru că-și conține automat forma/formula de reprezentare.

eh, măcar cronenberg a făcut o treabă bună cu „a dangerous method” și au căzut toți lați de extaz că-i suficient să bagi niște condimente psihanalitice pe fundal istoric-biografic, cu freud și jung & bonus – futai cu keira knightley. și dacă și gorzo zice că-i bun… cine sunt io să zic că-i încă o bășină de fascinat mințile sărace care se cred complexe?

(deci poate reușesc să văd și eu un film decent zilele astea.)


articole (2)

pentru că nu știu cum am uitat de „rubrica” mea de articole despre sex, literatură și alte vedenii, revin pe calea cea bună și ne aruncăm ochii de data asta pe niște liste vizuale-superficiale de tot hazul. bucurați-vă că nu-i mult de citit:

sau


the life and deeds of mr stanley kubrick, film director

tlön society

oricare din filmele lui cantareste cat munca de’o viata a unor regizori mai marunti [si’n comparatie cu el aproape toti ne par marunti]. foarte umil, eu voi cita doar cateva secvente:

Dr Strangelove: sir, i have a plan… [stands from his wheelchair] Mein Führer, i can walk!
Lolita: we’re really very fortunate here in West Ramsdale. culturally, we’re a very advanced group with lots of good anglo-dutch and anglo-scotch stock. and we’re very progressive, intellectually
2001: just what do you think you’re doing, Dave?
Clockwork: one thing i could never stand was to see a filthy, dirty old drunkie, howling away at the filthy songs of his fathers and going blerp, blerp in between, as it might be a filthy old orchestra in his stinking rotten guts
Barry Lyndon: [e, cred, Filmul Absolut]
Shining: don’t worry Mom. i know all about cannibalism. i saw it on TV
FMJ: me sucky sucky. me love you long time. me so horny
EWS: don’t you think one of the charms of marriage is that it makes deception a necessity for both parties?

***

cinesseur

i return again and again in my mind to the film that i elected to show my friends on the Sunday, America time, when i got the news that Stanley died. and some people came over to the house that night. they were scheduled to come over for dinner anyway. we talked the whole night about Stanley and i wanted to show all of them a scene from a movie that for me represented how deep Stanley’s heart was and how much he could love and show emotion because he’s been criticized as an unemotional director. i thought he was a very emotional director. and so i put the last scene from Paths of Glory where Christianne [who he then married] plays the German captive girl that stands up and sings in front of all the French soldiers bringing down the house in tears. and as the soldiers cried, we all cried watching just the last scene, not the whole picture. that isolated last scene hit a chord with everyone in the room. two people had never seen Paths of Glory but were still totally affected by that sequence. and that, to me, represented who Stanley was as a human being.

[Spielberg on Kubrick: excerpt from an interview included on Eyes Wide Shut DVD release]

***

claude

Kubrick. Merge birfa prin tirgul global cum ca Stanley Kubrick ar fi fost posesorul celei mai mari colectii private de porn de pe planeta (asta se intimpla inainte de explozia www!). De altfel, inca de la inceputul carierei sale Kubrick a vrut sa faca un ‘blue movie’ iar, conform lui Frederic Raphael, co-scenarist la Eyes Wide Shut, realizarea unei orgii ‘convingatoare’ in EWS l-a macinat pe Kubrick luni la rindul . Daca v-am captat atentia trecem la pasul 2; daca nu, rezolvati un Rubik’s C(ube).

Undeva pe la 1965, intr-un interviu, Orson Welles (o influenta majora asupra lui Kubrick) zicea: ‘among those whom I would call the younger generation of directors, Kubrick appears to me to be a giant’. Stiti vorba aceea din popor: ‘it takes one to know one’.

Barry Lyndon. My favourite Kubrick si probabil unul dintre cele mai frumoase filme ever made.

Ramine sa-l intilnesc pe cinefilul insensibil la scenele de interior din BL filmate fara iluminare artificiala, doar luminari, ceva geniu plus ‘lenses for candlelight photography by Carl Zeiss’. Bloody brilliant!

Irlanda merita si ea o mentiune pentru amabilitatea cu care si-a imprumutat dealurile inverzite echipei de filmare.

Cut to:

Kubrick si W.M. Thackeray: in moarte ‘good or bad, handsome or ugly, rich or poor they are all equal now’.

***

surorile marx

blasfemie! veti spune, dar cutez: 2001: A Space Odyssey nu e un film SF stricto sensu, caci pentru moviegoer-ul venit sa se adape pavlovian cu actiune SF dupa canoanele fixe ale meniului, socoteala de acasa nu se va potrivi cu cea de pe fotoliul de catifea rosie si va casca repede de plictis. moreover, chiar si la scara naivitatii de o tandrete copilaroasa a SF-ului anilor 60, unele scene… well, ehrm… they fridge the nuke. pentru mine insa, e in primul rand o lectie de filosofie, dar ochiului spectatorului ii trebuie rabdare si virtuti de prisma ca sa descompuna alchimia impletirii tuturor ingredientelor dinauntru. pelicula e suport, SF-ul pretext, insa firul rosu e pur Nietzschean [what is the ape to man? a laughingstock or painful embarrassment..] cautarea e metafizica, parcursul e estetica si simbolism, iar Kubrick – om-orchestra stapanind magistral arta contrapunctului. ah, si oricat de paradoxal ar putea sa para, Kubrick chiar pulverizeaza – subliminal dar hatru [remember the Zero Gravity Toilet ?] – toate cliseele SF “dans l’air du temps” in 1968.

bref, nu cautati invataminte sau intelesuri, ci doar intrebari.

[ps: moooor dupa fotoliile alea..]

***

oceania

prima data cand am vrut sa vad Eyes Wide Shut s’a intrerupt curentul pe la mijlocul peliculei. tocmai ma intrebam: ce cauta Tom Cruise in acest film?

a doua oara, totul mi s’a parut confuz, complicat, enigmatic. am descoperit un Kubrick alchimic, obsedat de ocultism. un vartej de vise, orgii, fantasme, impulsuri inconstiente si conflicte reprimate. dialoguri banale si repetitive. m’au incercat senzatii extreme: de la iritatie la fascinatie. doar muzica mi s’a parut fara cusur si absolut justificata la fiecare interventie.

mi’am zis sa’l vad si’a treia oara. mi se parea imposibil ca un creator extravagant si genial precum Kubrick sa nu incerce sa comunice ceva prin filmul asta. la a treia vizionare filmul s’a dovedit nelinistitor, inclasificabil, contradictoriu. am ramas cu o singura idee concreta: ca “nici un vis nu e doar un vis”: un fel de poarta deschisa spre o multitudine de lecturi.

***

thursday’s child

Din cele treisprezece filme ale lui Kubrick, Barry Lyndon mi se pare cel mai aproape de perfectiune, iar din acesta, secventa finala este poate my all-time favourite. intr-un reenactment al unei scene anterioare – Lady Lyndon semnand acte, cu diferenta notabila ca Lord Bullington si-a obtinut in final locul ravnit langa mama sa – aceasta este tulburata pentru un moment de amintirea lui Barry, dar isi reprima orice semn de emotie. Nu isi permite decat gestul de a se opri cateva secunde si a privi in gol, iar gandurile sale ne raman si de aceasta data inaccesibile. Apoi continua sa semneze hartiile intinse de fiul sau, in timp ce camera se indeparteaza.

E o incununare a tuturor scenelor in care Kubrick, in timp ce pare ca ne refuza apropierea de personajele sale, preferand sa inlocuiasca spectacolul sentimentelor cu cel al naturii si al interioarelor somptuoase, reuseste sa obtina tocmai rezultatul contrar.

***

dragos c

cand spun Kubrick, spun portocala mecanica. atat. nu superproductia spartacus, cu care ai mei m-au chinuit pe la cinemauri ceausiste, ca e cu chirc duglas d-aia etc. nu odiseea spatiala cu care m-a chinuit la teve tcm-ul. nu ews cu care m-au coplesit osanalele criticilor. nu mai amintesc de lolita, fata cu bucle neverosimile care mi-a stricat iremediabil impresiile romanului adorat.

ci portocala. a, si shining!

baletul raului si-al haosului. decorurile futurist-obscene. funerariile lui purcell. brother sir. fetele ranjitoare ale tinerilor. burlesc revenge. societatea preamoderna. si mai ales A NOUA.

***

zamo.ca

Kubrick este un regizor care avea obiceiul sa scoata capodopere care luau cativa ani pentru a fi intelese de contemporani, poate si pentru ca nu-s usor de vazut pana la sfarsit. se aseamana oarecum cu Van Gogh, diferenta fiind, printre altele, ca urechea sa a ramas oarecum intacta. unul din momentele cand era cat pe ce sa fie zdravan sifonata s-a petrecut in timpul filmarii Clockwork Orange, in anul de gratie si eliberare sexuala ‘69.

in minutul dupa ce-am facut poza, ne spune Dmitri Kasterine in Guardian, platforma s-a prabusit zgomotos. Stanley era un tip calm, nu se grabea niciodata, dar a tasnit ca un iepure din pusca. n-am mai vazut ceva asa rapid.

***

zum

De fiecare data cand trebuie sa vorbesc despre filme & tot ce-i legat de ele ma simt intaiul ageamiu al lumii.

Desigur, pana si intaiul ageamiu al lumii stie cine-i Stanley Kubrick si i-a vazut cateva filme. Si lui i-au placut unele, altele nu (Eyes Wide Shut – paradoxal, l-am vazut de cele mai multe ori. Pentru ca de vreo 3 ori am adormit inainte de final si de vreo doua ori niste amici au vrut sa ma convinga ca e grozav. Ce teroare!)

Dar oricate filme as vedea, cand zic Kubrick zic inceputul de la 2001: A Space Odissey. L-am vazut demult, la cinemateca, la Eforie. Imi aduc aminte si acum senzatia – aceeasi cu cea de la prima decolare: m-a lipit de scaun si mi-a taiat respiratia.

N-o fi printre filmele mele preferate, dar pana acum nu am mai gasit unul care sa aiba acelasi efect. And that’s Kubrick to me.

***

voroncas

în timpul filmărilor la eyes wide shut, un nimeni, alan conway (“An aptly Nabokovian name”, zice kubrick) în căutare de identități & senzații tari se dă drept stanley kubrick prin londra, deși nu știe mare lucru despre el și nici filmele lui nu-l interesează prea tare (“What an ingrate! He steals my identity and yet my films aren’t good enough for him!”, zice tot kubrick). așa a ieșit colo[u]r me kubrick, a true…ish story, în care malkovich se joacă de-a being stanley kubrick. “you’re all stanley kubrick, so please, be quiet!”

altfel, serios despre kubrick scrie și prin Philosophy of Stanley Kubrick.

***

[p.s. my fav rămâne încă barry lyndon.]


filmfilmfilme

leaudsa-ncep cu ultimul vazut: “masculin feminin: 15 faits precis” (1966), jean-luc godard; godard care e mare, da, si pe care-l vad abia a doua oara (prima oara fiind cam nerelevant, de fapt) si despre care inca nu ma simt pregatita sa vorbesc pe bune; tre’ sa mai vad chestii de-ale lui si sa le diger cum se cuvine. dar, ca sa fiu cat mai directa, filmul m-a lasat cu gura cascata; sau, altfel zis, m-a tinut cu gura cascata de la-nceput pana la final. un colaj nebunesc, agresiv si indraznet – si ca tehnica, si ca continut – al anilor ’60 francezi, cu si despre tineri; in centru, jean-pierre leaud – one of my fav (mereu tanarul & nelinistitul antoine doinel din seria lui truffaut, despre care am mai scris), un soi de ‘french new wave icon’ pe vremea aia. [joc de cuvinte: daca ‘masculin’ contine ‘mask’ si ‘ass’, ‘feminin’ nu contine nimic… ultima scena, figura unei madeleine indecise si din ‘feminin’ ramane, dintr-o miscare, ‘fin’; superb!] luat vreo 2 premii pe la berlin. m-a entuziasmat pana peste cap.

din odiseea mea cu woody allen bifez acu “manhattan murder mistery” (1993). tiparul cuplului allen – diane keaton (care a facut senzatie, ce sa mai…) incepe totusi sa ma cam plictiseasca. enough is enough. criminalii lui woody allen, putini cati sunt, nu-s niciodata ostentativi, cu omoruri ‘in serie’ etc.; de altfel, cu totii sunt indivizi demni, cu imagine, reputatie, intelectuali prosperi, minti limpezi, ba chiar oameni ‘cumsecade’ ai zice : )) (vezi “crimes and misdemeanors” sau, de ce nu, nitel dostoievskianul “match point”), care, extrem de contextual, ajung sa comita marea fapta. daca in astea doua tocmai amintite, vinovatul nu e prins, iar crima – in mod cinic, desigur – pare de fapt sa (re)stabileasca ordinea (asa, cam ca-n basm), de unde si un dramatism ‘grav’ (ca sa-l citez iar pe vinci), in “manhattan…” (a nu se confunda cu “manhattan”-ul din 1979, tot al lui woody allen), povestioara amatoresc-detectivista, care va duce la prinderea ‘animalului’, cu tot simtul ei (auto)parodic, m-a lasat rece. prefer de o mie de ori mai mult “rear window”-ul (1954) lui hitchcock, cu care inevitabil am facut legatura.

(in curand voi face primii pasi intr-ale filmului chinez. “farewell my concubine”, care a luat palme d’or in 1993, impreuna cu “the piano” – deja vazut si indelung savurat -, m-a coplesit, astept sa mi se ‘aseze’ impresiile.)

p.s. in imagine, monsieur leaud in rolul ratacitorului paul din “masculin feminin”. (aproape ca-mi pare rau ca pedanteria mea n-a mai mers atat de departe – caci comoditatea a fost mai mare – incat sa pun accentele in franceza; insa, cum nu folosesc nici diacritice, o iau ca pe o chestiune de consecventZa – ca sa Zic asa.) :)


what’s your perversion?

combinatie memorabila: vazut (adica luat, in sfarsit, inima in dinti, trecut peste spaimele fata de marile-clasicele-must-see-uri s.a.m.d.) “citizen kane” (1941, orson welles), urmat de “everything you always wanted to know about sex (*but were afraid to ask)”, 1972, woody allen – cine altul?

nici despre unul, nici despre celalalt n-am prea multe de zis (din motive diferite insa). sa m-apuc sa vorbesc, eventual cu pretentii de seriozitate, despre “citizen kane” e ca si cum as incepe din senin sa vorbesc despre shakespeare. la fel de bine, n-are nici un rost sa m-apuc sa-mi dau cu parerea, in mod ‘impresionistic’. [deci s-ar putea spune ca de fapt n-are nici un rost sa mai mentionez ceva despre el. in fine, ca la multe altele, m-am uitat fara informatii premergatoare – in afara de faptul ca era # 1 ever in nustiucate clasamente; pentru ca abia dupa sa-ncep demersul decodarii, google-(e)ala, pe principiul ‘deci care-i faza?’. groso modo, ar fi vorba de hiperinovatii tehnico-narative.]

everything_you_always_wanted_to_know_about_sexei, dar adevaratele provocari apar tot la woody allen! ca sa-l citez pe inteleptul tovaras razvan (vezi blogroll), filmul mai sus notat abordeaza teme ‘serioase, aproape grave’… :)) si poate nu atat temele – care-s de fapt una singura – fac toata savoarea, cat abordarea (probabil de-asta mi-a placut urmatoarea apreciere la adresa lui woody allen – ‘his traditional neurotic filmmaking style’). cu maxim profesionalism si plasticitate, dar si elocventa, filmul isi propune sa raspunda, in decursul a 7 situatii/scene independente (‘vignettes’),  la intrebari fundamentale precum:

– do afrodisiacs work?
– what is sodomy?
– why do some women have trouble reaching an orgasm?
– are transvestites homosexuals?
– what are sex perverts?
– are the findings of doctors and clinics who do sexual research and experiments accurate?
– what happens during ejaculation? (cu woody allen in rol de spermatozoid – insa unul cerebral!)

§

altfel spus, noapte buna. nici nu poate fi altfel. (spus.)


so-woody-allen-like

woodyallen* acuma ‘in perioada asta’ nu ma uit nici la filme cu mos craciun, nu am ornamente colorate prin camera, n-am brad, n-am luminitze si, mai ales, n-am ceea ce stim cu totii ca e mancarea de craciun – sa zicem ca asta ar fi partea mai trista din poveste. si nici macar nu sunt singura. iar ‘gestionarea’ sarbatorilor – si a spiritului atasat lor – departe de familie imi face mai bine decat m-asteptam. e pur si simplu altceva. [revin cu impresii mai incolo.]

voiam de fapt sa vorbesc – din nou si pentru a nustiucata oara – despre woody allen. “love and death” (1975) mi-a adus imediat in minte un “barry lyndon” (kubrick, acelasi an, banuiesc ca e totusi inainte nitel) rasturnat. cele mai ridicole si mai stupide schimburi de replici mustesc de referinte culturale – nu prea subtile, ce-i drept, dar tocmai asta e si ideea. pentru ca woody allen este si maestrul stangaciilor (aparente) si al ‘tushei groase’. foarte misto sunt relatiile anacronice dintre personaje (in frunte cu boris, care fireste ca n-apartine sub nici o forma cadrului descris, rusia, secol 18 etc.; totul, din nou, e joaca; in joaca); ca urmare, fiecare pare sa comunice prin propriul tub/canal izolat – ceea ce desigur duce la absurd, tocmai pentru ca formal comunicarea functioneaza (vezi scena intalnirii oficiale dintre ‘don francisco’ cu sora-sa si ‘napoleon’, cu conventiile multiplicate mecanic). marea savoare e rezervata privitorului. pur si simplu ador stilul lui woody allen. (‘penal’: “well, since this may be your last day on earth, let’s go back in my room and make love!”/ “ooh, nice idea… i’ll bring the soy(a) sauce.”) el zice ca asta ar fi cel mai ‘personal’ film al lui. habar n-am.

“play it again, sam” (1972) trebuie vazut, neaparat, in oglinda cu “casablanca” (1942) – ca doar cine dracu’ n-a vazut “casablanca”?! din nou, exacerbarea cliseelor (care, mda, poate deveni iritanta, de la un punct incolo; vezi insusi tiparul personajului allan – deja stim: vesnicul impatimit al filmelor, dependent de calmante si terapie, stangaci si frustrat erotic, cam sociopat etc., dar, fireste, mereu adorabil! apoi vezi imaginea lui humphrey bogart.). in fine, parodie din cap pana-n picioare.

acuma, ca o concluzie, e ‘fun’ sa vezi woody allen; si e al dracu’ de enervant si de stupid daca-l vezi l-i-t-e-r-a-l. ca sa aduc nitel discutia in ‘viata noastra cea de toate zilele’, cel mai trist e cand se-ntampla sa te simti, prin diverse experiente proprii, ca-n filmele lui; pentru ca atunci se cam dovedeste ca nu traiesti decat niste cacaturi ieftine si de prost gust [redundant, stiu], pe care nu esti in stare sa le abordezi cu viziunea, umorul, absurdul lui, nici macar ca experiment.

__________________________

[a murit harold pinter. ca tot vorbim de maestri.]


%d bloggers like this: