Tag Archives: george calinescu

ilarie chendi revine (niște lămuriri)

„Fiind zdruncinat nervos, se sinucide la mai puțin de 42 de ani.” asta zice wikipedia despre ilarie chendi, asupra căruia m-am văzut nevoită să mă opresc și eu acum ceva timp, din motive pseudo-filologice. wikipedia greșește, desigur – sau, mai bine zis, e lipsită de nuanțe – căci aflu tot din călinescu, p. 638 (capitolul „tendința națională. momentul 1901. noul mesianism. analiza fondului etnic”), că ilarie chendi „suferind de paralizie generală, se internă la spitalul pantelimon, de unde ținea corespondență foarte lucidă, ocupându-se suspect de meticulos de toate mărunțișurile gospodăriei, din instinctul de a demonstra ordinea spiritului său. la știrea morții, de aceeași boală, a lui [șt.o.] iosif, chendi sări de pe o fereastă și muri la 25 iunie 1913.”

de altfel, nașterile și morțile scriitorilor – ca să nu mai zic de intrigile amoroase – îl interesează în mod deosebit pe călinescu cel hâtru. aflăm, de pildă, că venirea pe lume a lui alecsandri e una… „romantică”: mă-sa îl naște într-o căruță etc. iar bucolicul șt. o. iosif e băgat în mare aventură sexuală, pe viață și pe moarte, cu dimitrie anghel, pe motiv de femei. (asta într-un episod viitor, poate.)

Advertisements

„din chinurile vieții”

colegul dragoș zicea de curând că atunci când vrea să se distreze cu subiecte erotice îl răsfoiește pe sade. io când vreau să mă distrez, inclusiv cu subiecte erotice, deschid la întâmplare istoria lui călinescu (pe care mi-am făcut-o cadou de ziua mea în 2004, după cum apare marcat pe prima pagină). și cu cât mai obscure personajele nimerite, cu atât mai mare perversitatea – a mea și a lui călinescu deopotrivă.

în capitolul „arta cu tendență. 1881. epigonii lui eminescu. refractarii. socialiștii”, la pagina 546 (minerva, 1985, ediția a II-a), o găsiți pe sofia nădejde, alături de un călinescu hulpav după material meschin-degenerescent, pentru că lui îi place nu doar anecdotica biografiilor, ci și, parcă cu un masochism obstinat, să povestească tranșant romane oarecare, perfect stupide; nici nu mă-ndoiesc că asta îl relaxa profund:

În nuvele, Sofia Nădejde a urmărit probleme sociale și a împărtășit „din chinurile vieții”: tragicomedia unei căsncii între un don juan gelos cu o femeie greșită și cinică; trista soartă a copiilor din orfelinat; cazuri de mizerie, de alcoolism. Impresia este că scriitoarea vestejește fanatismul pasional, concepând căsătoria ca o uniune morală, întemeiată pe înțelegerea fiziologiei celor două sexe. Astfel, în Vae Victis, drama izbucnește dintr-o optică excesiv idealistă. Mitică Dimitriu, avocat, e infidel, fără maliție, având oroare de gelozie. Prins cu o femeie de către soția lui, o pălmuiește pe aceasta din urmă care, susceptibilă, înnebunește. Vieața la țară e un document de ignoranță și superstiție. Copilul moare de anghină difterică și mama consultă pe baba Dochița, moașa satului, care opinează că este „buduhoală de gât” din cauza „trinului”. […]

Prin urmare, chestiunea sanitară, mizeria fiziologică puse în legătură cu raporturile de clasă sunt preocupările dominante. În O iubire la țară, Neculai, bolnav de pelagră, se spânzură. Ilinca, fata lui și logodnica lui Niță, e sedusă de boier, la care a mers să ceară făină. Face un copil și înnebunește. Niță, venind de la armată, împușcă pe boier.

Romanul Robia banului, care promite un tablou al regimului capitalist, e mai mult o predică inteligentă împotriva avariției și intemperanței. Hristea Pandele, bancher, ia tutela copiilor fratelui său, Susana și Ionel, moșierul Nicolae, mort de spaima de a fi arestat pentru o crimă comisă în legitimă apărare. Susana trece printr-o criză mistică, sub înrâurirea călugărițelor, apoi se vindecă, cunoaște pe Sorin și rămâne însărcinată. Sorin era de bună credință, muri însă în campania din 1877/78. Susana moare și ea. Fiul ei, Aurel, e depus la orfelinat (se reeditează paginile de deplângere a regimului orfanotrofic), e luat apoi de o bravă moașă, cocoana Ana, furat de niște țărani, regăsit. Ionel, fratele Susanei, merge la Paris, face cheltuieli nebune și, fiindcă Hristea, insensibil și plin de aforisme, nu vrea să-i mai dea bani, se spânzură. După un naufragiu, Hristea își schimbă moralitatea și lasă averea lui Aurel.

ehe… ce mai e de zis?

sofia nădejde, „prozatoare și autoare dramatică româncă de orientare feministă și marxistă” (via wiki) deci lol.


ce-aș trăi – ca vasile alecsandri!

da, știu că azi e ziua lui caragiale, i.l., și mă bucur sincer, dar trebuie să zic câte ceva mișto despre alecsandri, acest boier epicureu mason al literelor noastre, pe care, din motive evidente, nu-l mai citește nimeni azi. în schimb, paginile din istoria lui călinescu despre el sunt – cum altfel? – savuroase etc.

iată bucăți din niște exerciții de engleză, de care se apucă alecsandri, la nisa, prin 1867:

What has your father to drink? – He has some good wine to drink. Has your servant anything to drink? – He has some tea to drink. What have you to do? – I have to write.

Are your children able to write as many letters as mine own? They can write as many of them.

începe să scrie și scrisori în engleză (cam prea subtile, aș zice, doar după asemenea exerciții). fratelui său:

My dear brother,

I have written to you two days ago, a little letter, but I have so much satisfaction in exercising my self in the English language that I send another letter to day.

My health and my humour are as two handsome horses well driven by a good coachman in a pretty park. The very splendid view of the sea, the beautiful weather and the picturesque nature of this land have revived me.

My fancy is now travelling in the high regions of poetry. I have profited of this favourable disposition to write some verses, and I am very happy to be acquainted again with the muse, this old coquette who had abandoned me pitilessly.

Shortly I shall send them to you as an evident proof of my fondness for the Mediteranean.

My kind companion has learned to swimm so well that she is able to cross the Bosphorus, like Lord Byron.

I finish sending a hundred kisses to my dear nieces.

Fare-well.

 

călinescu se-ntreabă cu falsă naivitate cine era acea „she”, adăugând că, în orice caz, meniurile pe care le însemna alecsandri la nisa erau pentru două persoane!

de poveste e și drama sa disperat-răsfățată de a găsi o destinație însorită și confortabilă: în iarna lui 1869 plănuia să se ducă „în Eghipet, ca să mă prejesc la soare”. […] Vreme de o jumătate de an făcuse „un voiaj foarte original à la recherche du soleil” și nu găsise pretutindenea decât iarnă, ger, ploaie, vânturi. La Viena îl prinsese vânt glacial, la Munchen două picioare de zăpadă, la Paris ploi de Boreu impetuos.

și tot așa, mereu în călătorii de plăcere, care mai de care mai exotice.

(george călinescu, istoria literaturii române…, minerva, 1985, pp. 292-293)


%d bloggers like this: