Tag Archives: literatura romana

tzy

oroarea alintului: numele în interbelicul intelectual românesc. ia orice document confesiv al vremii și dai peste
tantzy
țuți
nelly
kuki
miți
poldi
leny
samy
șuly

Advertisements

camil petrescu, note zilnice (I)

am citit de curând volumul de „note zilnice” ale lui camil petrescu, apărut într-o ediție oarecare, urâtă, școlărească (îngrijită și toate cele de florica ichim), la editura cheiron, 2008 (pe care, dată fiind grafia specială, am citit-o inițial „creion”, apoi „creiron”, iar apoi m-am lămurit). note când într-adevăr zilnice, când răzlețe și întâmplătoare; oricum, perioada 1927-1940, anii „gestației” lui camil petrescu, cum se spune.

camil petrescu, un tip dificil, chinuit, plin de umori, obsesii și nervozități, un arțăgos. rareori, vorba aia, îți vine să „ții” cu el (așa cum, de pildă, empatizezi într-o bună măsură cu m. sebastian în jurnal, dar acolo e un caz emoțional clar: pur și simplu nu ai cum să nu empatizezi. și aici e și un soi de perversitate – dar despre asta altă dată, despre perversitatea lacrimilor și a „sentimentelor”). și nu ții cu camil petrescu – deși e-n postura ideală să te manipuleze – pentru că își trădează cu ușurință propriile dereglări. pe cât de mult insistă să amintească că scrie notele doar pentru a nu fi desfigurat de contemporani și urmași, pe atât de mult se desfigurează de unul singur – în sensul că mai rău, chiar mai grotesc decât apare în propriile note nici nu e posibil.

dar spun banalități fără consecință, pentru că-n toate astea rămâne, desigur, un farmec anume; doar n-o să-l disprețuim acu pe camil petrescu că și-a dat și el aere de mare filosof. vrei-nu vrei, rămâne o figură seducătoare.

niciodată n-are bani, mereu ajunge la concluzia – mereu ultimă și definitivă – că se va sinucide, niciodată nu are parte de recunoaștere și apreciere, toți au succes și faimă, numai el nu, i-au oprit curentul, iar servitoarea i-a ars și unicul costum bun pe care-l avea, piesele nu i se joacă, surzenia îl copleșește, în fine, o întreagă realitate filtrată parcă printr-o vocație a maniei persecuției.

dar nu-i nici o tristețe aici. pe alocuri strașnic am mai râs.

13 ianuarie 1927. De altfel, dacă nu voi fi jucat în 1927, și încă în primăvară, nu văd nici o altă soluție care să nu fie cerc vițios.
O „însurătoare cu parale” e greu de realizat, în condiții… (Ah, jurnalul acesta o să fie o adevărată pacoste. L-am scris ca să mă scutesc de oboseală și iată că fac note interminabile.) care să însemne o soluție. O fată frumoasă – adică la fel cu cele pe care le-am iubit sărace – și inteligentă e greu de întâlnit, pentru că de la părinți, odată cu averea, se moștenesc și însușirile care au creat-o: prudența, lipsa de sensibilitate, avariția sau spiritul „șmecher” și cu o nevastă „șmecheră” nu văd cum m-aș putea însura. Cu o fată urâtă, fără îndoială că nu m-aș însura, oricâte parale ar avea. Chiar cu planul ignobil de a divorța în doi ani. Doi ani de minciună cotidiană n-aș putea suporta cu nervii mei extenuați. În orice caz, numai liniște nu mi-ar aduce o astfel de căsătorie. Atunci? Ah! […]
Ah, o femeie care să nu fie o ignobilă amantă spirituală, ci o frumoasă și calmă tovarășă senzuală! O bucurie matură de seceriș. Ah, o femeie care să fie atât de puțin frumoasă încât să nu se observe, să-ți lase liniștea, atât de senzuală ca să-ți calmeze nervii, atât de bună camaradă încât, cu averea ei, să poți realiza Etica, Estetica și Sociologia în forme care au devenit obsedante. Fără îndoială, însă, că această întâlnire este irealizabilă, căci împotriva ei stau datele noastre sufletești și materiale.
Hotărât lucru, dintre toate femeile, singura pe care n-aș lua-o de nevastă ar fi aceeași care mi-ar deschide perspectiva unei pasiuni mediocre și stupide, ceva în genul „căsătoriilor din dragoste”.

11 iulie 1931. Mă pasionează boxul. Am plătit bani, cu care aș fi cumpărat o carte interesantă, ca să văd boxul.

12 iulie 1931. A venit Sebastian de la Paris. Toți hotărâți să scoatem o revistă vie.

19 noiembrie 1936. Nu există burlac care să ia masa la restaurant zilnic singur. Când apar singur, parcă sunt un urs… […] Eu, îndeosebi, mă simt penibil singur la masă, într-un restaurant plin de lume. Înțelegi că, în asemenea împrejurări, nevasta devine și o utilitate. […]

[un oarecare, necunoscut, se așază la masa lui Camil Petrescu, ca să-i ceară păreri despre teatru, una-alta – în fine, moment cât se poate de teatral] Am răspuns evaziv, nervos, vag și tot sângele mi s-a urcat la cap. Am înțeles atunci de ce franțujii consideră sfânt repausul din timpul mesei. Nemulțumit de răspunsul meu, de altfel voit idiot, mi-a expus părerile lui. Un ceas și jumătate mi-ar vorbit despre cum ar trebui să se joace teatrul… Simțeam o sudoare rece ieșit, parcă, din nervi, căci nici nu puteam mânca. Din cauza surzeniei, trebuie să-mi întrerup masa ca să ascult, căci nu pot asculta distrat și absent ca acei cu auzul normal. Eram furios pe mine că i-am tolerat se se așeze la masă… de furie mă durea capul. Până la urmă, nu m-am putut stăpâni.
– Ascultă, domnule, nu te cunosc, dar, oricine ai fi, ceea ce faci mă scoate din sărite… Ce cauți la masa mea, dacă nu mă cunoști intelectual? Ești pederast? Și dacă mă cunoști, nu știi că de 14 ani, 14 ore pe zi sunt intoxicat cu teatru?… Tot ce mi-ai spus e o tocătură de a cincea mână după articolele mele. Ce sunt vinovat, ce e blestemul acesta ca, nici la masă, să nu fiu lăsat în pace? Crezi că, după cinci ore de operații, ai dreptul să-i vorbești unui chirurg la el acasă despre ficat cu puroi?


la mare (un fel de a spune)

blecherblecher cu mama. și dispozitivul. berck-sur-mer, 1930. s-a mai ținut până în ’38.

(photo credit: ernest wichner & suhrkamp verlag)

 


„din chinurile vieții”

colegul dragoș zicea de curând că atunci când vrea să se distreze cu subiecte erotice îl răsfoiește pe sade. io când vreau să mă distrez, inclusiv cu subiecte erotice, deschid la întâmplare istoria lui călinescu (pe care mi-am făcut-o cadou de ziua mea în 2004, după cum apare marcat pe prima pagină). și cu cât mai obscure personajele nimerite, cu atât mai mare perversitatea – a mea și a lui călinescu deopotrivă.

în capitolul „arta cu tendență. 1881. epigonii lui eminescu. refractarii. socialiștii”, la pagina 546 (minerva, 1985, ediția a II-a), o găsiți pe sofia nădejde, alături de un călinescu hulpav după material meschin-degenerescent, pentru că lui îi place nu doar anecdotica biografiilor, ci și, parcă cu un masochism obstinat, să povestească tranșant romane oarecare, perfect stupide; nici nu mă-ndoiesc că asta îl relaxa profund:

În nuvele, Sofia Nădejde a urmărit probleme sociale și a împărtășit „din chinurile vieții”: tragicomedia unei căsncii între un don juan gelos cu o femeie greșită și cinică; trista soartă a copiilor din orfelinat; cazuri de mizerie, de alcoolism. Impresia este că scriitoarea vestejește fanatismul pasional, concepând căsătoria ca o uniune morală, întemeiată pe înțelegerea fiziologiei celor două sexe. Astfel, în Vae Victis, drama izbucnește dintr-o optică excesiv idealistă. Mitică Dimitriu, avocat, e infidel, fără maliție, având oroare de gelozie. Prins cu o femeie de către soția lui, o pălmuiește pe aceasta din urmă care, susceptibilă, înnebunește. Vieața la țară e un document de ignoranță și superstiție. Copilul moare de anghină difterică și mama consultă pe baba Dochița, moașa satului, care opinează că este „buduhoală de gât” din cauza „trinului”. […]

Prin urmare, chestiunea sanitară, mizeria fiziologică puse în legătură cu raporturile de clasă sunt preocupările dominante. În O iubire la țară, Neculai, bolnav de pelagră, se spânzură. Ilinca, fata lui și logodnica lui Niță, e sedusă de boier, la care a mers să ceară făină. Face un copil și înnebunește. Niță, venind de la armată, împușcă pe boier.

Romanul Robia banului, care promite un tablou al regimului capitalist, e mai mult o predică inteligentă împotriva avariției și intemperanței. Hristea Pandele, bancher, ia tutela copiilor fratelui său, Susana și Ionel, moșierul Nicolae, mort de spaima de a fi arestat pentru o crimă comisă în legitimă apărare. Susana trece printr-o criză mistică, sub înrâurirea călugărițelor, apoi se vindecă, cunoaște pe Sorin și rămâne însărcinată. Sorin era de bună credință, muri însă în campania din 1877/78. Susana moare și ea. Fiul ei, Aurel, e depus la orfelinat (se reeditează paginile de deplângere a regimului orfanotrofic), e luat apoi de o bravă moașă, cocoana Ana, furat de niște țărani, regăsit. Ionel, fratele Susanei, merge la Paris, face cheltuieli nebune și, fiindcă Hristea, insensibil și plin de aforisme, nu vrea să-i mai dea bani, se spânzură. După un naufragiu, Hristea își schimbă moralitatea și lasă averea lui Aurel.

ehe… ce mai e de zis?

sofia nădejde, „prozatoare și autoare dramatică româncă de orientare feministă și marxistă” (via wiki) deci lol.


a doua șansă – noi cercetări literare

să scrii bine e treaba dracului, nu-ncape vorbă (în sensul că chiar tre’ să-l ai, literalmente, pe satana-n tine; cu sfântu duf și ăștia nu merge), dar să găsești un titlu ca lumea pentru ceea ce ai scris (de la un căcat de post pe blog la teză de doctorat) ține deja de o cutie a pandorei sau așa ceva – oricum, ceva atât de obscur și de înspăimântător, încât preferi să rămâi la lumină, sfârșind în veșnicele titluri tip ușă de biserică – „dragostea și natura la eminescu”, „reprezentarea femeii la camil petrescu”, „ion barbu sau sfâșierea între matematică și poezie”, „octavian goga – de la agonie la extaz”, „mircea dinescu – un pizdariot în bizanț”. sau dacă n-ai idei, o bagi polisemantic pe jocuri la derută cu paranteze: „(de ce) (nu) mai suntem europeni?”, „(m)other nature”, „(per)versiuni sexual(izat)e”. (da, cu toții am căzut în păcatul ăsta cel puțin o dată; e o obsesie mai veche a mea, doar că atunci eram mai supărată pe tema asta. de fapt, de la an la an – exceptând recentul moment hbq, desigur – mă agit mai puțin.)

ca la toate facultățile, și la litere se organizează conferințe locale (interne), colocvii, sesiuni de comunicări (mai mult sau mai puțin) științifice, ateliere de împărtășit impresii și idei înalte, iar de cenacluri nici nu mai zic, alea sunt pielea pulii (dar măcar sunt mai oneste). cel mai mișto este când fiecare catedră de la filologie (respectiv cea de literatură română/studii literare românești, cea de teoria literaturii și literatură comparată, combinată dubios cu cea de folclor și etnologie, și cea de limbă română-lingvistică, adică cea mai înțepenită în uitare, unde predau gospodinele, inventând de la an la an noi termeni pentru a denumi predicatul, complementul și raporturile dintre ele), deci cel mai mișto este când fiecare catedră, în virtutea orgoliului și a disprețului pentru celelalte catedre, vine și-și organizează propriul său colocviu. ba chiar uneori se întâmplă 2 colocvii în aceeași perioadă, fapt ce-i pune în mare dificultate pe puținii studenți care vor să asiste. (în fine, detalii administrative.)

în curând, în plină perioadă de susținere a disertațiilor și a altor lucrări, catedra de studii literare românești vine, deci, cu un colocviu intern. (mă bucur sincer pentru ei și pentru puterea lor de muncă, pentru entuziasm și dedicare, când miza este, în fond atât de mică. dar, vorba aia, gestul contează.) de aceea, am mai jos o listă de propuneri de titluri & teme pentru posibilele comunicări poetico-științifice prezente la eveniment. sper ca vreun student conștiincios să le ia în considerare, căci le împărtășesc din suflet (pentru suflet). unele îmi aparțin (cele mai neinspirate), altele sunt scoase de un alt student la litere, care totuși nu dorește să se pună rău cu nimeni din facultate, așa cum îmi place mie, de pildă:

1. e viul ou la vârf cu plod?
2. în tăcerea grea, gând și animal
3. gorunule, tu ești?
4. aia e baia?
5. domnule petrescu, m-auziți?
6. japonia în chiloți și motivul pădurii la max blecher
7. literatura română, în folosul comunității
8. mai bine învăț baltagul pe de rost
9. decât s-o ard academic
10. miorița, o deconstrucție
11. scrieți, (nu)(mai) scrieți!
12. sentimentul uitării
13. cine a dat în iorga?
14. vasile cârlova, (re)vendicări postmoderne
15. ipoteză și simțire
16. poeții bărăganului
17. top ten pașoptiști
18. clasic sau romantic?
19. lectură și sedentarism
20. literatura română – previziuni post-textuale
21. „ion” – încotro?
22. despre dac-am avut sau nu baroc (avantaje vs. dezavantaje)
23. cine(va) s-a futut cu derrida? (discuție, urmată de proiecție)


știri cultural-sociale

nu mai scriu pe blog (iar), pentru că toate ideile pe care le mai am trebuie să le îndes, cum-necum, în lucrarea de disertație, doar n-o să mă irosesc aici. așa că bag poze. dar acele poze care fac mai mult decât o mie de cuvinte.

sunt trei oameni pe care vreau să vi-i prezint azi:

(florin dobrescu, care candidează la primăria bucureștiului, partidul totul pentru țară sau patrie. nu înțeleg cum poți candida cu fața asta și mai ales cu părul ăla. dar io l-aș vota pentru că-i în costum popular)

și doi eminescologi, fără de care nu știu ce s-ar alege de noi și de literatura noastră:

tu pe care l-ai vota?

acu la final trebuie oare să zic și io ceva despre nicușor dan și să-mi conving încă 5 sau 11 prieteni să voteze cu el? cică azi e și marș în cinstea lui pe la unirii. n-am înțeles exact de ce.

dar hai mai degrabă să ne gândim în ce zi mergem să-l vedem pe houellebecq la bookfest: vineri, când e discuție serioasă, sau sâmbătă când dă autografe? vorba aia (o vorbă), e bine și-așa, e bine și-așa.


mărirea și decăderea bastiliei, librărie

librăria bastilia e, în fond, ca orice librărie care vine în urma și-n umbra cărtureștilor: are cărți, ceai și căni de vânzare (deși anunța o adevărată revoluție), iar clădirea care-o adăpostește e minunată. adevăratul brand bastilia se vrea sus în ceainărie (care-i și spațiu pentru lansări & co.), pe pereții mozoliți de ion barbu cu mare har și umor relaxat – cred ei. nu știu cine a conceput toată povestea asta, dar e fâsâită rău. n-are tact, n-are stil, n-are miez. dacă-mi bagi treaba cu ceci n’est pas une pipe și apoi mai și faci variațiuni în jurul ei, m-ai plictisit crunt. dacă pui capacul de veceu pe perete, iar m-ai plictisit de moarte, chiar și dacă în spatele capacului e o oglindă. dacă faci glume de-astea de benzi desenate de ziar, doar că pentru așa-ziși cunoscători, gen „de ce iubiți femeile?” / „de cărtărescu”, deja m-am întristat. dacă înșiri nume de scriitori, cu mici greșeli inserate în ele, ca să se bucure connaisseurii vigilenți, iar dedesubt mă izbești cu udrea și băsescu caricaturi, începe să-mi fie foarte greu.

problema este deci dacă chiar te ține și ești în stare să faci căcatul bici în momentul în care decizi să dai jos literatura, arta și restul de pe piedestal (ceea ce e firesc să vrei), ca să zic așa; dacă te ține să faci mișto cu stil, nu glume facile și obosite. de altfel, în contextele astea lucrul cu textul devine îngrozitor: riscant, predispus efectelor penibile, mult mai mult decât imaginea singură.

mai bine ar pune niște rafturi cu cărți și în mansarda aia (care-i tocmai bună de locuit de plăcere), să acopere eșecul de pe pereți.

măcar ceaiul și cafeaua sunt ieftine.


„crisa bolilor literare”, numai cu nicolae iorga

iorga era clar nebun, dar exact din isteria asta a ideilor naționalist-sămănătoriste și belicos-anti-moderniste iese acu plăcerea la lectură. deși cam toate judecățile lui literare sunt complet disproporționate și extreme/-iste, de multe ori s-ar putea ca gusturile/sensibilitățile noastre – probabil cu retorică & argumente diferite totuși – să se întâlnească cu ale lui în tranșarea anumitor opere sau scriitori (minulescu sau „thalassa” lui macedonski, ba chiar și bacovia pe alocuri).

fragmentele scoase de mine sunt chiar din ediția din 1934 (princeps?), de unde și amprenta lingvistică! Istoria literaturii romănești contemporane – cu care am umblat cu mare grije! – editura „Adevěrul”. altfel, m-am distrat pe cinste!

din capitolul „lupta cu modernismul”:

despre arghezi, scatofilul:

În ceprivește criteriul de judecată […], un critic tânăr, d. M. Ralea, califica poesiile d-lui Arghezi, a căror factură devine de o obscuritate tot mai adâncă, de înjghebări de ritm frînte, fără sunet, și cu un adaus de scatologie mercantilă sau bolnavă, drept un „amestec de sublim și stângăcie”; dar, dacă „d. Tudor Arghezi a produs o revoluție în arta scrisului românesc și în proză și în versuri”, aceasta e din causa „sfincterului sufletesc” pe care i-l descopere cercetătorul. (p. 205)

Nu e de mirare că, după ocupația germană, d. Arghezi a fost întemnițat și a trebuit să-ți datorească mituirea unui act de „grație” regală. (p. 213)

„Cuvintele potrivite” cuprind ce poate fi mai scîrbos ca ideie în ce poate fi mai ordinar ca formă. (p. 222)

Încurajat, omul sănătos și voinic, cuminte și gospodar, politicos în relațiile sociale, foarte bun critic teatral și cronicar amusant în prosă – deci de loc bolnav – servește naivilor săi adoratori, prinși de o adevărată frenesie, „zările mîncate de mucegaiuri care put”. (p. 222)

despre combinația fatală șt. o. iosif – dimitrie anghel:

Între căutătorii de drumuri în domeniului capriciului trebuie să se așeze însuși Iosif. […] Întru aceasta el e smomit de Anghel, care-i oferia colaborația tehnică pentru o satiră socială ușoară […]. Se va ajunge astfel a biciui gustul unui public obosit cu neprevăzutul unor rime ca vreme-colcrême sau funingeni-gingeni, ma-chère-ger, vitezii-diezii, scafandru-policandru. (p. 216)

despre bacovia fleșcăitul:

[…] neobservat pănă la publicarea, în 1916, a volumului Plumb, scria un modest provincial din Bacău, care iscălia „Bacovia”, versuri în care punea o visiune personală, tristă, amărîtă, a lucrurilor într-un biet ritm fleșcăit; dar în toate era  o de sigur absolută și oarecum înduioșătoare sinceritate. (p. 228)

macedonski:

Înviind după războiu, Macedonski, a cărui curioasă și perversă, entusiastă și haotică operă de decadență, și sexuală, „Thalassa” – numele grec al Mării pentru un neverosimil erou, zburînd prin toți norii și toate negurile […]. (p. 212)


%d bloggers like this: