Tag Archives: literatura

un revoltat

„În cultura noastră se discută și există încontinuu presiunea capodoperelor sau rahaturi din astea.” (corneliu porumboiu) – de înțeles acum care e rațiunea din spatele labei cinematografice marca porumboiu. ce ușurare că arta merge de la sine, că arta poate fi și un oarecare orice oricum.

j. eugenides le dă tinerilor scriitori un sfat simplu: să scrie deja (ca) pentru posteritate. să scrie acum și aici ca să rămână, să țintească adevărul etc. etc.

Advertisements

„ești un splendid plic cu solzi”

Recurg deci la barbati

savori erotice pentru totdeauna la carti!

aforisme totale bag

urla în urmă, îmi place printre fabrici, sunt oameni

am si interviul cu mine, mulțumesc

nu vreau legea aia

pai crezi tu ca sa invingi monstrul

„un concept nou” că ieșim prea bătrâni

i-am prins aura la emirates airlines

unu d-ăsta onirist cum și trebuie să moară odată

încă mai dă viața pentru ca vorbim despre cât de impropriu e

A venit si Andreea Raicu sa nu-ti vina pofta

Neam prost la reduceri azi

gogol-zizek-freud-munch e frică de vaci. în momentu ăsta

revival sau cum tre să vă zdreliți curu și spatele

Ilinca, fata mortii etc.

bip bip păi normal!

da, forțând limitele detașării

chimia malefica a turnat cositorul topit în apă

ai avantajul, subtire fiind, ca poti rataci

noul pur, cu it-iștii faci si mozart, cumva

nu vreau sa stau asa, claustrofobic, toata ziua.

păi atunci portocale cu preotu personal vorbesc

vă rog supărați-vă

frumos să râzi de pornografie ruseasca cu tot

 adaptare de acord, accept fatalitatea timpului

întrebări fără de seamă

cica ‘pe timpuri’ se taie porcu

da, deci moral ar fi prea simplu. dar adevarat sex

așa dulce-mi place ateneu’ la Urziceni

sunt treaza de flerul lui

îmi plac mult oximoroanele profunde, aproape nemaivazute

N-am citit si am scobit degeaba

sa intri, complet aleatoriu de la capatul sclerozei

Cer cheia de foste sclave, reginele patului și cuptorului

cine face cate 3 piramide sfinte

i-am prins aura la bcu

Anunt pt iubitorii de problema

intrebare de naștere.” th. bernhard, de pildă fără poze

fratii lu toulouse lautrec. trebuie impuscati cu llosa

e un lenovo aproape religios

de la morcovi avem fobie

icoană făcătoare de minuni la bunică-mea în reclama pentru „bagă drujba-n cimitir

ești un splendid plic cu solzi

o zi cu un criteriu mult prea de tot

semn că păsările sunt ce-au fost

o emisiune cu cartof în dialog

stirile atemporale de suspensie…

copulare, nu baltagu si critici, futi si cu maika domnului

cum sa-ti bati femeia cu solzi

cum sa-ti bati femeia cu dobanda totusi

în fine, același timp șocant

se pare că păsările sunt pătrunse de vascozitate si imoral.

cand futi si critici, futi si placeri garantate

Mai bine că mi-aş dori să tragem pentru totdeauna la murivale.

ma gandeam, cand mi-am luat pilula am avut copilărie!

Nu era perpetuu negru

daca va grabiti, meditati cateva zile

plin de picturi și câini fără copii, că tre să stai cu lacrimi în ochi

Ma fascineaza pozitia 69, o fac carte de vizită, îți dai seama

[frumos poem pur și aleatoriu din tot ce-am zis pe fb, prin what-would-i-say]


tu ce scriitor ți-ai tatua la găoz?

deci după citit, următorul fapt sexy chic cute savuros delicios (căci pe astea din urmă nu le mai folosește nimeni referindu-se la mâncare) pe lumea asta e să-ți faci tatuaje literare. coperta preferată, autorul iubit, personajul ăla mișto cu care ai ieși la bere, un citat inspirat unduitor pe piele. aci se vede adevăratul amor pentru artă! în fine, am dat peste articolul ăsta pe bookaholic, unde niște găini scriu voit user-friendly și witty despre cărți și alte subiecte grele, bravo lor. autoarea se preface că ia distanță și zice cum că ar fi greu să cântărești ce-i pasiune pe bune și ce-i doar snobism în tatuajele astea, pentru ca apoi să tranșeze chestiunea: dacă faci chestia asta fără să epatezi, atunci e ok, ești deci acoperit, etic și estetic. sau, mai e o strategie, numește-o „guilty pleasure” și dă-i înainte cu mizeriile, că, din nou, ești acoperit. noțiunea de guilty pleasure e cea mai gogomană și mai ieftină perversitate pe care o cultivă animalul urban din clipa în care descoperă și el, rudimentar, la a cincea mână, ironia și autoironia. atunci pizda de om, dezorientat, lipsit de criterii și ierarhii, lipsit deci de educație și conștiință, dar bănuind vag că pe lume sunt chestii de căcat și chestii fine, adică alea rele și alea bune, cum s-ar zice, și aspirând, la fel de vag, din cotineața lui la cultura elitelor, deci pizda asta de om, sfâșiat „între natură și cultură”, incapabil în fond să facă vreo alegere proprie, autentică și pe care, prin urmare, să și-o asume, apelează degrabă la guilty pleasure și rezolvă toate dilemele. iese din căcat și în fața lui, și în fața celorlalți. 

de-aia, un așa-zis intelectual subțire care-i pune pe nor zeatic și pe bach pe același nivel în privința plăcerii pe care i-o produc, pe principiul „fiecare e bun/genial pe partea lui”, e, desigur, mai primejdios decât manelarul onest din fața blocului.

revin așadar la tatuaje. confuziile persistă: deci dacă e un tatuaj discret, ascuns (adică care nu epatează), la inghinale, să zicem, atunci e în regulă. or, miza unui tatuaj, dacă e să fie, e să se vadă, să fie arătat, să fie observat, să nu fie trecut cu vederea, să te izbească, să atragă atenția, să transmită, cum s-ar spune, un mesaj. apoi cică tatuajul e o idee inspirată atâta vreme cât obiectul tatuat, citat etc., are o anumită semnificație pentru purtător. a face toate delimitările astea incerte pe un ton rezonabil e ca și cum ai culege dintr-o hazna căcatul mai puțin puturos. mă întreb ce-ar fi mai valoros – și mai demn, chiar – pe scara asta obscură a auto-stigmatizării (pentru că ce altceva e un tatuaj?): să-mi tatuez o pulă, un desen aleatoriu, o ideogramă chineză contorsionată (care să însemne de fapt „orez”) sau fățăul lui foucault?

o vita


reading stories

vreau să vă zic cum stă treaba cu tinerii și neprihăniții filologi seduși de literatură pur și simplu. adică îl las pe jeffrey eugenides s-o zică mai bine, al dracu de bine ca-ntotdeauna (din the marriage plot de data asta):

Some people majored in English to prepare for law school. Others became journalists. The smartest guy in the honors program, Adam Vogel, a child of academics, was planning on getting a Ph.D. and becoming an academic himself. That left a large contingent of people majoring in English by default. Because they weren’t left-brained enough for science, because history was too dry, philosophy too difficult, geology too petroleum-oriented, and math too mathematical – because they weren’t musical, artistic, financially motivated, or really all that smart, these people were pursuing university degrees doing something no different from what they’d done in first grade: reading stories.

deci din banala serie been there, done that, cu mențiunea că io nu le-am avut cu lectura când eram mică. copiam rezumatele de la colegi pentru caietul cu lecturi de vacanță, mă târam dureros și fără rost alături de „cărțile copilăriei”. apoi în clasa a V-a o prietenă mai mare mi-a pus în mână enigma otiliei și astfel îmi fu revelată literatura aia de oameni mari. i-am lăsat pe colț alb, fram și cuore pe veci neterminați. dar nu despre asta e vorba acum.

cartea lui eugenides e aici, într-o ediție generoasă (pe care o am și eu), cu scris mare, ca pentru chiori, și titlul în relief pe copertă. mai e și varianta pentru săraci, la vreo 7 euro, dar să te chiorăști nițel prin ea, probabil, aici.


gândiți mai mult, scrieți mai puțin

[sau măcar fiți amuzanți.]

chestiune veche și arzătoare zilele astea prin online, repusă în discuție cu ocazia controversatului premiu literar „augustin frățilă”: dom’le cine dă/trebuie să dea valoarea și verdictele în literatură, așa-zișii specialiști, profesioniști, critici „oficiali” sau bloggeri adunați de peste tot, simpli cititori, amatori nevinovați, adică oricine? evident, mor de plictiseală cu dezbaterea asta. în teorie, nici unii, nici alții nu-s perfecți, în sensul că ambele tabere sunt corupte și coruptibile. unii de putere, alții de prea multă naivitate. 

dar cel mai tare mă plictisește ideea că tre’ să popularizăm literatura bună, că tre’ s-o „traducem” pe înțelesul fiecărui om, oricât de nepregătit și ignorant ar fi, iar pentru asta îi avem pe bloggeri, acești mesageri ai ideilor înalte puse în cuvinte simple. groaznic. eu zic, dimpotrivă, că nu tot prostul trebuie să citească, că literatura (și artele, în genere) nu e pentru toată lumea, că ierarhiile trebuie să rămână. ok, accept că există o grămadă de cititori sincer pasionați și pătrunși de patosul lecturii, fără să fi făcut studii filologice, să zicem, le accept bucuria și deschiderea inocentă spre literatură, dar mi se face greață când omul pretinde a fi și formator de opinii, reper critic și începe să creadă că chiar are ceva de spus. îi depistezi imediat: sunt ăștia care-ți povestesc cărțile, ăștia care se pripesc și-ți trântesc capricios de la bun început „mi-a plăcut/nu mi-a plăcut”, de parcă îi pasă cuiva de o asemenea tranșare, sau din contră o țin pe o indeterminare tâmpă, de tipul „nu pot să spun că nu mi-a plăcut, dar nici nu m-a dat pe spate, mă așteptam la altceva, deși au fost lucruri care m-au impresionat mult”, sunt ăștia care se bagă cu capul înainte, fără nici o jenă, fără pic de simț al ridicolului, mizând pe viziunea lor pură și virgină, exact în autorii mari, în ăia grei (pe care, chiar și dacă nu-ți plac, chiar și dacă nu-i înțelegi etc., pur și simplu nu poți să te caci doar pentru că așa vrei tu, doar pentru că ai auzit tu că cititorul face legea), de parcă le-ar face critică de întâmpinare – asta mă amuză teribil. ăștia sunt cititorii lipsiți de orice „complex” și devin înfumurați tocmai prin exacerbarea modestei lor inocențe: „io nu sunt specialist, ci spun și scriu exact ce cred eu, ce simt eu, cu maximă sinceritate și fără pretenții” (spre deosebire, adică, de profesioniști). și exact sinceritatea asta face ravagii – și când scrii literatură (bine zicea oscar wilde), și când scrii despre literatură. revenind, sunt bloggerii ăștia culturali care trebuie să-și încheie textele rotund, cu concluzii clare și, eventual, note (partea mea preferată): îi dau lui thomas mann de data asta 7 din 10; îi dau lui flaubert 2 steluțe din 5, dar sper ca la următoarea carte să facă o treabă mai bună, că tot îl laudă toată lumea (mie oricum nu mi s-a părut mare chestie)! și tot așa. cam asta se întâmplă în hiper-democratizare, așa merge treaba.

eu însămi am lăsat-o mai moale cu reflecțiile critico-literare pe blog, dacă simt că n-am nimic miezos de zis, dacă simt că încă nu m-am putut desprinde de propriile subiectivități „impresioniste”, care, o, da, știm, fac plăcerea lecturii (sau reprezintă una dintre sursele plăcerii), dar nu-s de-ajuns. o specie chiar primejdioasă printre bloggerii amatori sunt ăștia care citesc pe bandă rulantă, care înghit cărți din toate părțile, fără criterii, pe nerăsuflate, fără timp de decantare, mai ales în disperarea de a scrie totuși ceva despre ele.

aveam o colegă la litere. multă vreme n-am știut ce să cred despre ea, dacă-i proastă sau deșteaptă. răspunsul m-a izbit când a trebuit să facă o prezentare la seminar pe derrida, „spectrele lui marx” (greu al dracu’, mă gândeam, bine că n-am avut io de făcut asta): evident, nu înțelesese nimic și, mai mult, nici nu-și pusese problema asta; a prezentat cu o seninătate tâmpă (seninătatea prostiei pure), a tranșat lucrurile după cum a dus-o capul, fără pic de ezitare, fără nici o problematizare, fără nici o întrebare, că la final idiotul părea derrida în toată povestea asta, nu ea.

dacă vreți să știți cum se citește o carte, uite-așa:

iar când simțiți nevoia aia nebună să scrieți banalități pe blog despre ultimele lecturi, mai bine vă faceți un carnețel-oracol cu „citatele frumoase” din cărțile preferate. s-ar putea să ajute (nu garantez, desigur).


când în sus și când în jos

In Grosse Pointe he fell into a group of boys whose main bond was their unpopularity. A hot Saturday night for them consisted of sitting in my brother’s room, staring at Escher prints. For hours they followed figures up staircases that were also going down, or watched geese turning into fish and then into geese again. They ate peanut butter crackers, getting gunk all over their teeth while quizzing each other on the periodic table. Steve Munger, Chapter Eleven’s best friend, used to infuriate my father with philosophical arguments (“But how can you prove you exist, Mr. Stephanides?”)

[Middlesex, Jeffrey Eugenides]


a doua șansă – noi cercetări literare

să scrii bine e treaba dracului, nu-ncape vorbă (în sensul că chiar tre’ să-l ai, literalmente, pe satana-n tine; cu sfântu duf și ăștia nu merge), dar să găsești un titlu ca lumea pentru ceea ce ai scris (de la un căcat de post pe blog la teză de doctorat) ține deja de o cutie a pandorei sau așa ceva – oricum, ceva atât de obscur și de înspăimântător, încât preferi să rămâi la lumină, sfârșind în veșnicele titluri tip ușă de biserică – „dragostea și natura la eminescu”, „reprezentarea femeii la camil petrescu”, „ion barbu sau sfâșierea între matematică și poezie”, „octavian goga – de la agonie la extaz”, „mircea dinescu – un pizdariot în bizanț”. sau dacă n-ai idei, o bagi polisemantic pe jocuri la derută cu paranteze: „(de ce) (nu) mai suntem europeni?”, „(m)other nature”, „(per)versiuni sexual(izat)e”. (da, cu toții am căzut în păcatul ăsta cel puțin o dată; e o obsesie mai veche a mea, doar că atunci eram mai supărată pe tema asta. de fapt, de la an la an – exceptând recentul moment hbq, desigur – mă agit mai puțin.)

ca la toate facultățile, și la litere se organizează conferințe locale (interne), colocvii, sesiuni de comunicări (mai mult sau mai puțin) științifice, ateliere de împărtășit impresii și idei înalte, iar de cenacluri nici nu mai zic, alea sunt pielea pulii (dar măcar sunt mai oneste). cel mai mișto este când fiecare catedră de la filologie (respectiv cea de literatură română/studii literare românești, cea de teoria literaturii și literatură comparată, combinată dubios cu cea de folclor și etnologie, și cea de limbă română-lingvistică, adică cea mai înțepenită în uitare, unde predau gospodinele, inventând de la an la an noi termeni pentru a denumi predicatul, complementul și raporturile dintre ele), deci cel mai mișto este când fiecare catedră, în virtutea orgoliului și a disprețului pentru celelalte catedre, vine și-și organizează propriul său colocviu. ba chiar uneori se întâmplă 2 colocvii în aceeași perioadă, fapt ce-i pune în mare dificultate pe puținii studenți care vor să asiste. (în fine, detalii administrative.)

în curând, în plină perioadă de susținere a disertațiilor și a altor lucrări, catedra de studii literare românești vine, deci, cu un colocviu intern. (mă bucur sincer pentru ei și pentru puterea lor de muncă, pentru entuziasm și dedicare, când miza este, în fond atât de mică. dar, vorba aia, gestul contează.) de aceea, am mai jos o listă de propuneri de titluri & teme pentru posibilele comunicări poetico-științifice prezente la eveniment. sper ca vreun student conștiincios să le ia în considerare, căci le împărtășesc din suflet (pentru suflet). unele îmi aparțin (cele mai neinspirate), altele sunt scoase de un alt student la litere, care totuși nu dorește să se pună rău cu nimeni din facultate, așa cum îmi place mie, de pildă:

1. e viul ou la vârf cu plod?
2. în tăcerea grea, gând și animal
3. gorunule, tu ești?
4. aia e baia?
5. domnule petrescu, m-auziți?
6. japonia în chiloți și motivul pădurii la max blecher
7. literatura română, în folosul comunității
8. mai bine învăț baltagul pe de rost
9. decât s-o ard academic
10. miorița, o deconstrucție
11. scrieți, (nu)(mai) scrieți!
12. sentimentul uitării
13. cine a dat în iorga?
14. vasile cârlova, (re)vendicări postmoderne
15. ipoteză și simțire
16. poeții bărăganului
17. top ten pașoptiști
18. clasic sau romantic?
19. lectură și sedentarism
20. literatura română – previziuni post-textuale
21. „ion” – încotro?
22. despre dac-am avut sau nu baroc (avantaje vs. dezavantaje)
23. cine(va) s-a futut cu derrida? (discuție, urmată de proiecție)


ilarie chendi

ilarie chendi… ilarie chendi a fost și el un nemernic obosit, precum toți ceilalți scriitori sămănătoriști, dar și un om stigmatizat pe viață din cauza numelui său – motiv pentru care s-a și sinucis la mai puțin de 42 de ani (deci nu pentru că era „zdruncinat nervos”, cum bine zice wikipedia).

însă altceva vreau să vă povestesc – o anecdotă cu tâlc ascuns: prin anii ’80 abia (la decenii bune de la dispariția prematură a sămănătoristului), cercetătorii români au descoperit o carte necunoscută a lui ilarie chendi, prilej de mare sărbătoare pentru filologia românească. specialiștii și-au dat seama că este mâna lui chendi acolo, în arhivele respective, datorită semnăturii – căci chendi, trebuie să aflați acest lucru, mai devreme sau mai târziu, se semna, sub pseudonim, cu trei steluțe în formă de piramidă!

cercetările din ultimul timp ale publicisticii lui chendi scot în evidență faptul că, după 1900, criticul a utilizat în mod frecvent acest asteronim pentru a-și ascunde din diverse motive identitatea. […] între toate acestea [adică între alte pseudonime, mai normale, scrise cu litere, ca oamenii, pe care le-a mai folosit] semnătura cu trei steluțe în piramidă este adeseori preferată, pentru a păstra într-o anumită taină identitatea numelui său.

[dumitru bălăeț în luceafărul, 1989]


madame bovary (pie chart)

[sursa]

iar aici, poate vă amintiți, cazul bovary pus nițel în altă lumină decât ne-am fi așteptat (desigur, nu și când vine vorba de žižek).


[o pauză]

cum spuneam și cam acu 3 ani pe vremea asta, când totuși eram mai în putere, crecă trebuie să fac o pauză de vreo lună și ceva de pe blog, ca să-mi scriu și io disertația în pace depresivă, cum se cuvine. mă rog, dacă totuși se ivește vreun subiect nebunesc sau alte necesități, probabil că n-o să rezist să țin în mine până în iunie, ce să fac?!

oricum, de sex reader mă țin în continuare cu sfințenie, că asta e tot ce mai am în viață.

și acum, un interviu:

Care este cel mai mare viciu?
Să fut

Dar cea mai mare meteahnă?
Fut orice

De la ce vârstă fuți?
Time immemorial

Îți place să fuți?
Da

Ce-ți place cel mai mult la actul sexual?
Pula-n pizdă

Dacă ai putea să fuți pe oricine vrei, care ar fi acela?
Orice

Oi fuți?
Dacă oile sunt incluse în mulțimea lui „orice”, atunci da

Cum se face că ești Berbecuț, dar ești de sex feminin?
Când fuți orice, sexualitatea este un factor secundar

La acest viciu se mai adaugă și alte vicii demne de menționat?
Să beau și să fumez, dar cel mai mult îmi place să fut

Crezi că sexul ți-a transformat viața?
Nu, pentru că să fut a fost dintotdeauna viața mea. Deci nimic nu s-a transformat

Preferi oile mai bogate-n lână sau niște culori specifice?
Orice

Pe mine m-ai fute?
Da


henry miller și ceea ce contează

când am făcut sesiunea de interviuri, habar n-aveam de interviul de mai jos, din 1956, cu henry miller. e de departe cel mai miezos din câte am auzit. n-am ce (și nici nu vreau) să „povestesc”, pentru că-s adevăruri crunte la fiecare replică, tocmai bune să-ți pui viața la îndoială și apoi să prinzi curaj să-ți asumi libertatea. (în fine, e ceva ce trebuie să te marcheze; sunt 9 părți, eu am ascultat numai 4 până acu.)


it’s calvino & the classics

”why read the classics?” e o colecție de eseuri răsfirate ale lui calvino, din anii ’50 până-n ’85, despre „clasicii lui”, ăia care probabil – vorba criticului bâlbâit etc. – l-au făcut om. „lista” lui calvino cuprinde: homer, ovidiu, ariosto, defoe, diderot, stendhal, balzac, dickens, flaubert, tolstoi, twain, henry james, hemingway, borges (de la care se și revendică, the discovery of borges was for me like seeing a potentiality that had always only been toyed with now being realised: seeing a world being formed in the image and shape of the spaces of the intellect, and inhabited by a constellation of signs that obey a rigorous geometry) , queneau sau pavese. + alții.

dar pentru început se învârte în jurul termenului „classics” – cine & ce sunt ei:

1. ăia pe care îi re-citim…

The iterative prefix ”re-” in front of the verb ”read” can represent a small act of hypocrisy on the part of people ashamed to admit they have not read a famous book.

apoi ne asigură că oricum mereu va rămâne un număr enorm de „texte fundamentale” pe care nu apucăm să le citim și bagă o anecdotă cu michel butor, care…

… was teaching in the U.S. a number of years ago. He became so tired of people asking him about Émile Zola, whom he had never read, that he made up his mind to read the whole cycle of Rougon-Macquart novels. He discovered that it was entirely different from how he had imagined it […].

4. A classic is a book which with each rereading offers as much of a sense of discovery as the first reading.

5. A classic is a book which even when we read it for the first time gives the sense of rereading something we read before.

7. „istoria” clasicilor, discursul din jurul lor, interpretările, bibliografiile critice & co. care, mai ales în școală, tind să aibă prioritate în defavoarea textului primar însuși și astfel acționează ca un…

… smoke-screen to conceal what the text has to say […].

9. love, etc.:

A classic text ”works” as a classic when it establishes a personal relationship with the reader. If there is no spark, the exercise is pointless: it is no use reading classics out of a sense of duty or respect, we should only read them for love. […] School is obliged to provide you with the tools to enable you to make your own choice; but the only choices which count are those which you take after or outside any schooling.

12. veșnica (falsă?) dilemă – îi citim pe clasici sau pe contemporani?

The contemporary world may be banal and stultifying, but it is always the context in which we have to place ourselves to look either backwards of forwards. In order to read the classics, you have to establish where exactly you are reading them ”from”, otherwise both the reader and the text tend to drift in a timeless haze. […] The person who derives maximum benefit from a reading of the classics is the one who skilfully alternates classics readings with calibrated doses of contemporary material. And this does not necessarily presuppose someone with a harmonious inner calm: it could also be the result of an impatient, nervy temperament, of someone constantly irritated or dissatisfied.

în fine, până la urmă calvino zice că întotdeauna e mai bine să-i citești pe clasici decât să nu și dacă încă nu ne-a convins că merită…

… I will cite Cioran (not a classic, at least not yet, but a contemporary thinker who is only now being translated into Italian): ”While the hemlock was being prepared, Socrates was learning a melody on the flute. What use will that be to you?, he was asked. At least I will learn this melody before I die.” 


%d bloggers like this: