Tag Archives: muzica clasica

posteritate

Screen Shot 2014-01-10 at 00.39.50

Advertisements

muzică și versuri

ăștia nu pricep că între muzică și text nu-i nici un raport de necesitate, nu-i nici o logică, ci o asociere pur arbitrară. pe aceleași cuvinte poți pune o infinitate de melodii și viceversa. cuvântul e cuvânt, muzica e muzică. versurile într-un cântec sunt în principiu nule. fie pentru că-s oricum tâmpite, fie pentru că muzica funcționează perfect autonom. dovadă că ne încântă la ureche atâtea cântece ale căror versuri nici nu le distingem, asta ca să dau cel mai la îndemnână exemplu. mai rămâne să-mi spuneți că și anotimpurile lu vivaldi sunt reprezentări muzicale ale anotimpurilor reale.

toți ăștia care citează cuvinte profunde, parabole, ironii, skepsisuri din cântece, toți ăștia care insistă tâmp „da’ ascultă versurile!”. ce vă mai emoționează trubadurii ăștia morți care pun un nichita, un vlahuță pe muzică!


jazzul – boala lui mozart

de unde se vede că talentul n-are nimic de-a face cu bunul-gust. desigur, știam asta deja. dar vreau s-o amintesc, pentru că oamenii sunt în genere proști, naivi și confuzi.

azi la ateneu, alături de orchestra din lucerna & dirijorul james gaffigan, a cântat și celebrul pianist (și compozitor) fazil say. concertul 21 al lui mozart. la cadențe a improvizat gros, cu niște inserții proprii așa-zise jucăușe care-l făceau pe mozart să pară un imbecil. în fine, excesul de zel al interpreților cu personalitate; meteahna ălora care nu știu unde să se oprească. dar încă nu era rău. execuție frumoasă. deși puteam anticipa dezastrul.

bisul 1 a fost mișto. nu știu ce a fost. la bisul 2 a băgat o zahariseală de jazz/blues de restaurant trist de film hollywoodian când se închide programul și localul e gol și un cuplu trecut de prima tinerețe se regăsește ascultând această mizerie ambientală. mă uit la oamenii din sală. mulți dau din cap aprobator, ca și cum abia acum, cu bucata asta, și-a confirmat fazil say forța, asta era proba de foc – blues-ul ăla decrepit și languros. aici și-a arătat adevărata valoare, nu la concertul lui mozart. ăsta dom’le artist, care te trece de la una la alta de nu mai știi de tine!

și încă i se mai putea ierta păcatul. dar la bisul 3 începe cu marșul turc al lui mozart – bietul mozart, l-a futut pe toate părțile, ăsta-i calul lui de bătaie -, sala izbucnește în hohote de râs, delir, frenezie, apoteoză, lumea e relaxată peste poate, rânjesc cu toții bucuroși, căci imediat își și bagă jazzul futut peste superba melodie (și-așa destul de tocită prin reclame, și-așa îndeajuns de ludică și de antrenantă și de accesibilă și de melodioasă și de tot ce vrei – deci ce dracu să-i mai faci?). a ieșit un soi de muzică de desene animate. parodia perfectă, lipsită însă de orice urmă de conștiință.

firește, fenomenul se practică. aceeași poveste și cu berezovsky (iar, pianist excelent, mare virtuoz). dacă nu-l lași să cânte măcar un liszt, atunci sigur o să-ți bage la final un rock’n’roll de să te duci dreacu. ca și cum – interpret și public deopotrivă – tot ce-ai cântat/ascultat până atunci e un calvar odios și în sfârșit vine și izbăvirea, sau recompensa – că doar nu te-ai chinuit degeaba 1 oră-două cu un concert de muzică clasică în toată regula ca apoi să nu primești nimic în schimb. un sloboz pe ochelari, un strop de pișat în gura hlizită, adică… un show pe cinste! acu poți pleca mulțumit acasă, ai simțit plăcere și pe ziua de azi.

[acu e drept că nu oricine strunește așa bine arta kitsch-ului, iar kitsch-ul are desigur splendoarea lui, dar asta-i altă latură a poveștii]


tu ce scriitor ți-ai tatua la găoz?

deci după citit, următorul fapt sexy chic cute savuros delicios (căci pe astea din urmă nu le mai folosește nimeni referindu-se la mâncare) pe lumea asta e să-ți faci tatuaje literare. coperta preferată, autorul iubit, personajul ăla mișto cu care ai ieși la bere, un citat inspirat unduitor pe piele. aci se vede adevăratul amor pentru artă! în fine, am dat peste articolul ăsta pe bookaholic, unde niște găini scriu voit user-friendly și witty despre cărți și alte subiecte grele, bravo lor. autoarea se preface că ia distanță și zice cum că ar fi greu să cântărești ce-i pasiune pe bune și ce-i doar snobism în tatuajele astea, pentru ca apoi să tranșeze chestiunea: dacă faci chestia asta fără să epatezi, atunci e ok, ești deci acoperit, etic și estetic. sau, mai e o strategie, numește-o „guilty pleasure” și dă-i înainte cu mizeriile, că, din nou, ești acoperit. noțiunea de guilty pleasure e cea mai gogomană și mai ieftină perversitate pe care o cultivă animalul urban din clipa în care descoperă și el, rudimentar, la a cincea mână, ironia și autoironia. atunci pizda de om, dezorientat, lipsit de criterii și ierarhii, lipsit deci de educație și conștiință, dar bănuind vag că pe lume sunt chestii de căcat și chestii fine, adică alea rele și alea bune, cum s-ar zice, și aspirând, la fel de vag, din cotineața lui la cultura elitelor, deci pizda asta de om, sfâșiat „între natură și cultură”, incapabil în fond să facă vreo alegere proprie, autentică și pe care, prin urmare, să și-o asume, apelează degrabă la guilty pleasure și rezolvă toate dilemele. iese din căcat și în fața lui, și în fața celorlalți. 

de-aia, un așa-zis intelectual subțire care-i pune pe nor zeatic și pe bach pe același nivel în privința plăcerii pe care i-o produc, pe principiul „fiecare e bun/genial pe partea lui”, e, desigur, mai primejdios decât manelarul onest din fața blocului.

revin așadar la tatuaje. confuziile persistă: deci dacă e un tatuaj discret, ascuns (adică care nu epatează), la inghinale, să zicem, atunci e în regulă. or, miza unui tatuaj, dacă e să fie, e să se vadă, să fie arătat, să fie observat, să nu fie trecut cu vederea, să te izbească, să atragă atenția, să transmită, cum s-ar spune, un mesaj. apoi cică tatuajul e o idee inspirată atâta vreme cât obiectul tatuat, citat etc., are o anumită semnificație pentru purtător. a face toate delimitările astea incerte pe un ton rezonabil e ca și cum ai culege dintr-o hazna căcatul mai puțin puturos. mă întreb ce-ar fi mai valoros – și mai demn, chiar – pe scara asta obscură a auto-stigmatizării (pentru că ce altceva e un tatuaj?): să-mi tatuez o pulă, un desen aleatoriu, o ideogramă chineză contorsionată (care să însemne de fapt „orez”) sau fățăul lui foucault?

o vita


e chiar septembrie, luni!

nu știu dacă ați observat, dar ăștia de la conservator sunt exact oamenii care ascultă cea mai mizerabilă muzică. că, deh, ei sunt până-n gât de mozart și ăștia, cu ăștia dau examene, fac referate, business, așa că pentru distracție e restul muzicii, de preferință ultimele scursuri. dar parcă nimic nu-i ca horia brenciu, acest frank sinatra al răgetelor românești.

în fine, legătura e că… te am în lista de fb, am lucrat împreună la festivalul enescu, ești probabil tobă de muzică clasică, cânți la cel puțin două instrumente și vii și-mi pui azi, luni, 17.09, link melancolic cu ‘septembrie, luni’, ziua blestemată a muzicii ușoare și a iubirii în general.

pentru că așa merg lucrurile, înțelegi? nu-i loc de mirare. că până la urmă ce filolog nu mai scapă și niște mihaela rădulescu în weekend pe lângă slavici, jane austen și derrida? lol.


preludiu

dac-aș avea timp, v-aș povesti grozăvia care este (la) sala palatului, pe văzute și pe nevăzute, unica sală din bucurești unde totuși se țin concerte importante, deși e de o evidență izbitoare că această clădire trebuie pur și simplu dinamitată și pe veci uitată. dar n-am timp, dar sigur vă voi povesti cum se cuvine.

grozăvia și mai și face că orchestre mari din lumea asta și dirijori și soliști pe(ste) măsură vin zilele astea (până pe 25 septembrie) și se perindă forțat-claustrofobic prin holurile-cotloanele-coclaurile sălii palatului. și asta poate că n-ar fi decât un moft dacă măcar acustica sălii ar fi nu perfectă, ci de bun-simț. dar firește nu putem vorbi de așa ceva.

și totuși peste toate astea se întâmplă că festivalul enescu trăiește, e viu și azi începe și e plin de plăcute prezențe anul ăsta, când se face că fac și io ceva frumos și cu folos, lucrând cu drag și groază întru festival.

o să fie bine, veniți la concerte, probabil că nici nu mai sunt bilete.

programul aici, luați de vă înfruptați, că cine știe când mai prindem așa ceva.


%d bloggers like this: