Tag Archives: my fav

neterminate. cu flaubert

încă cea mai bună carte a lui barnes, papagalul lui flaubert,

unde aflăm că flaubert se gândea să-și scrie autobiografia, „unicul lucru pe care îl voi scrie bine, dacă-mi voi asuma sarcina de a o face”, că exista o traducere a sa pentru candide în engleză, deși nu se poate spune că avea engleza chiar la degetul mic  („nu era nici măcar în stare să copieze corect toponimele engleze”), iar că, în privința scrierilor în proză, avea numeroase planuri și proiecte, care mai de care mai exotice: une nuit de don juan; anubis („povestea femeii care vrea să fie futută de un zeu”) sau un roman „flamand despre o fată care moare virgină, cufundată în misticism”.


încă unul mișto: jeffrey eugenides

două cărți cu miez sunt de-ajuns să te îndrăgostești definitiv de un scriitor. după middlesex și the marriage plot pot și să-mi pun casa la pariuri pentru talentul și simțul literar al lui jeffrey eugenides. de fapt, din ’93 până acuma a scos doar trei romane (debut cu virgin suicides – ok, oți fi văzut filmul, ne căcăm pe film – cum se face că romanele cu adevărat bune nu prea au parte de ecranizări pe măsură? dar asta discutăm data viitoare), semn că le dospește serios în loc să dea drumul la banda rulantă, și a editat o antologie de great love stories, semn că pasiunea lui rămâne joaca de-a povestitul, de-a narațiunea închegată, cu planuri întretăiate, intrigă și patimă.

de altfel, eugenides e un povestitor viu, cu minte ascuțită, cu un dozaj perfect al tonului și al discursului. nimic nu alunecă spre patetic sau sentimental și nimic – când e vorba de umorul pe care-l are din plin – nu cade în frivol sau glumițe răsuflate, cum îi mai scapă unui barnes uneori (vezi trois sau love, etc.). ok, deci ne-am lămurit, stilul este impecabil, talentul cu carul. unde mai pui că omul e tobă de literatură, critică, istorie și teorie literară? și unde mai pui pe urmă că, având, aș zice, un fetiș cu medicina & obscuritățile ei, se documentează zdravăn de prin jurnale științifice, colaborează cu psihiatri, neurologi, farmacologi & alți specialiști (după cum o cere subiectul abordat). ok, ne-am lămurit și aici – avem de-a face cu un erudit.

mă-ntorc la the marriage plot, care-i o construcție amplă, hiper-narativă (în sensul că vezi planurile cum se leagă și se dezleagă; duratele când se condensează, când se dilată; retrospectivele din unghiuri diferite sunt la ele acasă – pentru că, deși naratorul rămâne mereu la persoana a III-a, simți, când e cazul, că perspectiva se modifică, e filtrată în funcție de personaj -, dar astea-s banalități tehnice), deci nu o să povestesc nimic, din fericire.

acu tranșând lucrurile (că aici îmi place s-ajung), dacă vor citi cartea, fetele, filoloagele vor spune (vinovate sau nu) madeleine, c’est moi, iar de partea cealaltă, băieții vor alege între mitchell misticistul visător și leonard darwinistul depresiv. dacă romanele „academice” ale lui lodge, să zicem, au de-a face mai mult cu profi, the marriage plot e versiunea studenților (sua, brown, începutul anilor ’80). romanul stă sub semnul unui citat din trollope, „there is no happiness in love, except at the end of an english novel”; din simpatie pentru madeleine – acest personaj atât de… firesc (un cuvânt mai potrivit nu se poate) – și pasiunile ei „demodate”, aproape că m-aș reapuca serios de literatura victoriană (feminină, cu precădere) și să ajung, odată cu ea, la teza că „disoluția” romanului la început de secol XX are de-a face cu deprecierea căsătoriei, căci până atunci, unde-i roman, e și matrimoniu ca element central. eh, apoi dacă-l iubești și pe barthes, atunci o să rămâi vineri seara în casă – alături de madeleine – gustând cu bucurie din „fragmente dintr-un discurs îndrăgostit” (bucurie că, uite, semiotica are și părțile ei mișto). dacă ești cu alde derrida, o să tresalți nițel și tot așa.

And when Olivia […] came in one day carrying Of Grammatology, Madeleine knew that what had been marginal was now mainstream.
‘What’s that book like?’
‘You haven’t read it?
‘Would I be asking if I had?’
[…]
‘It’s great. Derrida is my absolute god!’
Almost overnight it became laughable to read writers like Cheever or Updike […] in favor of reading the Marquis de Sade, who wrote about anally deflowering virgins in eighteenth-century France. The reason de Sade was preferable was that his shocking sex scenes weren’t about sex but politics. They were therefore anti-imperialist, anti-bourgeois, anti-patriarchal, and anti-everything a smart young feminist should be against. […] Madeleine kept wholesomely taking courses like Victorian Fantasy: From Phantastes to The Water-Babies, but by senior year she could no longer ignore the contrast between the hard-up, blinky people in her Beowulf seminar and the hipsters down the hall reading Maurice Blanchot.

chestiunea feministă (a falusului) revine:

At first, fury alone propelled Mitchell. Claire wasn’t the first college girl to call him out for sexist behavior. It had been happening for years. Mitchell had always assumed that his father’s generation were the bad guys. Those old farts who’d never washed a dish or folded socks – they were the real target of feminist rage. But that had been merely the first assault. Now, in the eighties, arguments about the equitable division of household chores, or the inherent sexism of holding a door open for “a lady,” were old arguments. The movement had become less pragmatic and more theoretical. Male oppression of women wasn’t just a matter of certain deeds but of entire way of seeing and thinking. College feminists made fun of skyscrapers, saying they were phallic symbols. They said the same thing about space rockets, even though, if you stopped to think about it, rockets were shaped the way they were not because of phallocentrism but because of aerodynamics. Would a vagina-shaped Apollo 11 have made it to the moon? Evolution had created the penis. It was a useful structure for getting certain things done. And if it worked for the pistils of flowers as well as the inseminatory organs of Homo sapiens, whose fault was that buy Biology’s? But no – anything large or grand in design, any long novel, big sculpture, or towering building, became, in the opinion of the “women” Mitchell knew at college, manifestations of male insecurity about the size of their penises. Girls were always going on about “male bonding,” too. Anytime two or more guys were having a good time, some girl had to make it sound pathological.

apoi școala se cam termină și începe viața – amorțeala, iubirile, disperarea, dereglările, renunțările, inițierile. triunghiul amoros anunțat capătă proporții. apoi regăsirea – ca într-un roman englez?

în timp ce middlesex rămâne pentru mine probabil cel mai bun și mai intens roman citit anul ăsta.

p.s. aflu acu, mai târziu, că eugenides aici se joacă cu referințe la middlemarch. căcat, io nu l-am citit că i-am disprețuit pe victorieni. (dar acum a venit momentul, lol.)


când în sus și când în jos

In Grosse Pointe he fell into a group of boys whose main bond was their unpopularity. A hot Saturday night for them consisted of sitting in my brother’s room, staring at Escher prints. For hours they followed figures up staircases that were also going down, or watched geese turning into fish and then into geese again. They ate peanut butter crackers, getting gunk all over their teeth while quizzing each other on the periodic table. Steve Munger, Chapter Eleven’s best friend, used to infuriate my father with philosophical arguments (“But how can you prove you exist, Mr. Stephanides?”)

[Middlesex, Jeffrey Eugenides]


madame bovary (pie chart)

[sursa]

iar aici, poate vă amintiți, cazul bovary pus nițel în altă lumină decât ne-am fi așteptat (desigur, nu și când vine vorba de žižek).


relecturi, bovary

recitesc cu mare plăcere „doamna bovary”, tot în traducerea lui demostene botez, care încă sună bine și frumos.

Se întorcea acasă târziu, la zece, uneori chiar la miezul nopții. Atunci cerea de mâncare și, cum servitoarea era culcată, îl servea Emma. Își scotea redingota ca să mănânce mai în voie. Înșira unul după altul pe toți cei pe care-i întâlnise, satele prin care fusese, rețetele pe care le prescrisese și, mulțumit de el, înfuleca un rest de tocană, curăța brânza de coajă, ronțăia un măr, își golea carafa, după care se ducea să se culce și începea să sforăie.

și aș fi tare curioasă să ajung la studiul lui jean améry despre charles bovary.


pascal quignard

din umbre rătăcitoare [humanitas, 2004, trad. emanoil marcu], câteva imagini stăruitoare:

 există o viață înaintea nașterii care-i marchează începutul.

există o lume înaintea lumii în care pruncul apare.

există un fœtus înaintea lui infans.

există un infans înaintea lui puer.

există mereu, în timp, un înainte fără limbaj: e timpul însuși.

fœtus, infans, înaintea identității, sunt și unul, și celălalt fără limbaj.

*

orice umbră care ne învăluie trupul este umbra scenei pe care nu o vom vedea niciodată, căci este scena ce stă la originea noastră.

nu-i puteam auzi, nici vedea pe cei care ne făceau, nici ceea ce ne făcea, nici cum se făcea, înainte să fim. însă oamenii uită că, înainte de a fi, nu sunt.

 *

[tanizaki] … își declara nostalgia pentru closetele abia luminate din vechea japonie, deja repudiate de ansamblul societății nipone, cuprinsă brusc de dorința generală de a defeca în lumina puritană, imperialistă, americană, orbitoare a neoanelor, într-un vas de faianță imaculat, înconjurat cu dale albe, igienice, lucioase, în miros de flori artificiale.

*

scrisul nu este un mod de a fi al limbii naturale. e un limbaj ce s-a înstrăinat de dialog. un limbaj straniu. este limbajul devenit limbaj-pentru-a-fi. demult, în primele imperii neolitice, scrisul l-a smuls pe omul preistoric din lumile onirice și imaginare. umanitatea pregenerică era îngropată în cavernele ei cu imagini, ca și visele ei. dincolo de limba orală, admonestativă, hipnotică, mitică, umanitatea propriu-zisă a făcut să înflorească un limbaj izolat sub formă de litere.

pornind de la scris, ea a creat un limbaj mai izolat, un limbaj fără context, o limbă lăuntrică, secretul, o zonă de umbră absolut nouă.

*

niciodată nu cunoaștem aceea ce începe în clipa când începe. orice geneză este, în noi, retrospectivă și imaginară.

nu cunoaștem niciodată aceea ce sfârșește în clipa când sfârșește cu adevărat. adio este un cuvânt despre care vrem să credem că încheie ceva. or el nu începe și nici nu încheie nimic.

*

han yu s-a născut în anul 768, a obținut doctoratul în 792 și a detestat budismul. […] han yu a creat stilul numit al prozei vechi (gu wen). stilul gu wen se caracterizează prin claritatea sintaxei, precizia lexicului, repetarea particulelor gramaticale, limpezimea expunerii.

han yu spunea: iarba care crește crește.

detesta elipsa, religia, nodurile slabe la frânghii, relaxarea moravurilor orășenilor, lipsa de vlagă în îmbrățișarea amanților. […]

a fost exilat de două ori.

a murit.

budismul și proza flască i-au supraviețuit.

*

la roma, vestalele păzeau: 1. focul, 2. fascinus-ul [membru viril, de la fascinum, phalus etc.].

în secolul XX, oamenii au renunțat să mai păzească: 1. forța atomică (focul, explozia), 2. forța genetică (fascinația, codul).

*

niciodată nu ne-am separat într-atât [ca în societățile moderne] de cadavre, de sângele menstrual, de scuipat, muci, urină, fecale, de râgâieli, de cruste, de praf și de noroi.

suntem cu toții niște preoți maniaci în bucătăriile noastre.

suntem niște tirani demenți în sălile noastre de baie.

e greu să separăm noțiunile de igienă, de morală, de sacrificiu, de gândire, de rasism, de război. ne ferim de ceilalți, de tot ce nu intră în norma socială ori senzorială, de paraziți, de șoareci, de salivă, de marginali, de locuitorii interstițiilor (păianjenii, șoarecii de pădure sau scorpionii nu sunt nici înăuntru, nici afară), de universitarii autodidacți, de mamiferele-pești, de evreii creștinați, de mamele celibatare, de apa nepotabilă, de locuitorii frontierelor (țări sau corpuri deopotrivă), de spermă, de acele de siguranță, de unghiile tăiate, de sudoare, de secreții, de strigoi, de fobii, de fantasme (ce parazitează zidul care ar trebui să separe trezia de somn). arta este o producție parazitară.

cel care face să apară ceva ce nu exista până la el, acela aparține regnului inadecvării.

nu e la locul lui. e însăși definiția impurității: ceva nu e la locul său. un pantof e curat pe podea. e murdar dacă-l pui pe fața de masă printre flori, argintărie și paharele aliniate.

*

ceea ce caută indivizii legați de colectivitățile în care muncesc e contopirea într-un corp mai vast. ei regăsesc străvechea bucurie care consta în a te lăsa conținut. renunță la subiectivitatea dobândită o dată cu învățarea limbajului și la privilegiile îndoielnice pe care le oferă identificarea nominală. adoptă dorințele celorlalți; au bucuriile numeroase, repetitive, fetișiste, obsedate, eterne al masochiștilor. […] ei preferă să suporte un tiran pe care îl știu (care îi umilește în limitele unor legi care nu permit umilințele excesive), decât să îndure

spaima imprevizibilă;

ori lipsa de figură paternă;

ori desconsiderarea ei;

ori singurătatea.

*

romancierii sunt poate singurii conștienți de iluzia (de vreme ce-și consacră timpul cultivării ei) pe care-o zămislește orice povestire și de strania vitalitate care se naște din această ficțiune. singurii care știu că sunt oricâte romane posibile și nici un adevăr în spatele lor. că sunt oricâte întrebări posibile și nici o ghicitoare propusă cu adevărat în spatele dramei ce crește în ele. de aceea oamenii adoră examenele, concursurile, inițierile, alegerile, de aceea organizează atâtea competiții, citesc atâtea romane cu cheie, se amuză inexplicabil să dezlege cuvinte încrucișate: ei vor să creadă că există un răspuns care precedă întrebarea lor, acolo unde nu e decât țipăt de pulmonare, scenă invizibilă, nesfârșită interogare corporală, contingență sexuală. vor să creadă că există o încifrare inițială, că există o direcție sau o speranță pentru viața lor.

 


anecdotă literară. cu antoaneta tănăsescu

Prima și singura dată când am mers la anticariatul number one de la universitate, de pe academiei, vizavi de infectul spring time, mi-am luat multe cărți. Inclusiv Gide la 2 lei. Detalii. Eram între cursuri. Ajung la Antoaneta Tănăsescu la curs. Inevitabil, cu cărțile după mine, îngrămădite într-o pungă albă de tip alimentară. Ea se deplasează de la catedră spre scaunul meu, unde începe, cu o anumită lentoare a gesturilor, să scoată cărțile din lamentabila pungă, analizând-o atent(Ă!)* pe fiecare. Cum ziceam, Gide, două cărticele. Nu mai știu, Freud, ceva despre pictura flamandă, Ian McEwan „ăla” (că n-am citit nimic de el), o „cărticică de buzunar” cum mai trântește Alain de Botton** (căruia îi tot dau  aiurea șanse, ca și lui Barnes, de altfel), corespondență Gide – Martin du Gard, corespondență Henry Miller – L. Durrell, 1935-1980 (vorba aia, o viață de om). La aceasta din urmă, profa se oprește îndelung, privește fix într-un punct nedefinit (poate spre infinit!) și spune, fără să mă privească, ca pentru sine (fals, desigur): „Pe vremea mea, programul editurilor cuprindea numai Mari autori. Așa ceva – și arată spre cartea stigmatizată – era de neconceput. O fi fost bine… nu știu. Dar, mă rog, s-a demonstrat că un om nu poate trăi numai cu capodopere. Nu se poate! Tot mai trebuie o Agatha Christie sâmbăta, duminica. Bine, nu zic că ăștia nu-s scriitori buni, da’…” Și ridică (fals-)nedumerită din umeri. Crecă am ridicat și eu, vag, din umeri, căci nu prea e nimic de comentat. Inutil să mai spun ce om „citit” e Antoaneta Tănăsescu, care-și cultivă totuși intens și firesc, idiosincraziile, adesea pur și simplu de neînțeles pentru „noi, studenții”.

__________________________________

* Dedicație pentru Vinci, care zice că nu știu să vorbesc când zic (și o zic des, se pare), de exemplu, „M-am uitat mai atentă” în loc de „atent”, căci e corect să folosesc complementul, și nu elementul predicativ suplimentar (așa cum anumite porniri intime mă îndeamnă, sclava de căcat a gramaticii ce mă aflu!)

** Ultima lui carte citită, Sex, shopping și un roman, a fost așa o labă tristă, chiar  mai tristă decât însuși titlul. De altfel, nici n-am terminat-o. Așa tristă era!


ca-n filme

in 2 luni am reusit sa vad nici mai mult, nici mai putin de 2 filme! ca (re)devin un animal n-as mai putea zice, ca alte dati, ca intre timp citesc. (si sustin cu bucurie lectura in paralel a mai multor carti, dar asta e alta poveste.) oricum, singura solutie acum e sa merg la cinema, aici era si ideea: ca in fiecare miercuri seara la cinema union se intampla o chestie misto, “cineclub” pe numele sau; unde cativa oameni pasionati aleg cate un film tot misto, ne uitam si, la final, cine are chef ramane si la o discutie. (p.s. beletul e 3 lei.)

in contextul asta, am vazut aseara “la nuit americaine” (1974), prilej cu care m-am mai indragostit inca o data de jean-pierre leaud si truffaut (daca mai era cazul) in acelasi timp (mai ales c-apare si el; vezi poza, mai cu spatele). filmul da pe-afara de umor si de ‘filmicitate’, ca vorbim de un foarte meta-film, de o ‘arta poetica’ a regizorului, ca sa zic asa, de un film-in-film, de relatia viata – cinema. a fost ca o mare gura/baie de buna dispozitie isteata.

si, ca sa-ncepi si sa sfarsesti bine ziua, citeste-l pe barnes cu gandul, in fundal, ca e cel mai inteligent scriitor englez medium_la_nuit_americainede la burgess incoace!


şi mie-mi place luni (7)

  • carte: side effects – woody allen [jucandu-se, printre altele, de-a socrate, intr-un dialog de toata frumusetea.]
  • melodie: detasare – silent strike [mai de pe meleagurile noastre. pentru un trip autentic deci.]
  • film: el metodo (2005), marcelo paneyro [un fel de joc bine construit.]
  • pictor: victor brauner (1903 – 1966) [‘sufletul’ plastic al avangardei noastre.]suprarealistulself-portraitbrauner

pentru mine

in fiecare an, de ziua mea – sau imediat dupa – am noi carti de pus la capul patului, s-adorm in tihna si-n rasfat (ceea ce n-a fost cazul azi-noapte, cand am avut o insomnie teribila; nu fara motive, totusi), sa am pe ce sa-mi plimb ochii-mainile inaintea viselor electrice; de data asta, un barthes si discursul lui indragostit (in lipsa altor indragostiri, zice naratorul – necreditabil), picturi naive, haiku-uri piperate despre ‘marile capodopere ale literaturii universale’ [voi reveni cu niste exemple suculente], monsieur courbet, sa tot port de-acu originea lumii (lui) cu mine, kierkegaard sau-sau don juan, vorba aia. (plus celelalte curiozitati, mai putin livresti, cutiute-sticlute-mere-verzi-magritte-ene, dar la fel de dragi.)


și mie-mi place luni (4)

  • carte: vechi maestri, thomas bernhardt [traducerea in romana e savuroasa si isteata.]
  • melodie: reckoner – radiohead [pentru ca m-a obsedat toata saptamana.]
  • film: farewell my concubine (1993), chen kaige [ca cinematografia chineza a iesit de vreo 20 de ani din ea insasi. ce bine. iar asta a impartit palme d’or-ul, la vremea lui, cu “the piano”.]
  • pictor: edvard munch (1863 – 1944) [care a pictat si altceva pe langa “strigatul”. voila!]munch-evening-on-karl-johan-streetmunch-madonna-1894-95-oil-on-canvasseparationpuberty

și mie-mi place luni (3)

un mai vechi amor al meu, avangarda; si pe langa ea (deci nu varianta ‘tare’).

  • carte: opium. jurnalul unei dezintoxicari, jean cocteau
  • film: meshes of the afternoon (1943), maya deren [scurt experimental]
  • pictor: marc chagall (1887-1985)

chagall_bellabirthdayequestrienne


și mie-mi place luni (2)

hai sa fiu nitel ‘demodata’ azi:

  • carte: dictionar de idei primite de-a gata, gustave flaubert
  • melodie: a forest (cover the cure) – nouvelle vague
  • film: barry lyndon (1975), stanley kubrick
  • pictor: gustave courbet (1819-1877), pentru tupeu si controversa, intru realism etc. sleepthe-desperate-manorigin-of-the-world1

și mie-mi place luni (1)

nu ma gandisem niciodata la vreo ‘rubrica’ pentru blogul asta, dar le-a venit altora ideea (din imperiul utopic si de la blogul meritoriu) si mi-a placut si m-am bagat si eu si iata care e faza: ca fiecare isi va fi ales o zi din saptamana in care sa propuna, intru multipla degustare – la citire, la vedere si la auzire -, cate o bucata/un nume de pret in acest sens, dupa schema urmatoare (prima-mi incercare va fi cu titluri foarte ‘de suflet’, iar ziua aleasa e, dupa cum bine se vede, lunea):

  • carte: dubla flacara. dragoste si erotism, octavio paz
  • melodie: swing it lowmorphine
  • film: sex, lies & videotape (1989), steven soderbergh
  • pictor: rene magritte, bien surmagritte-the-listening-room2magritte2magritte-rape

filmfilmfilme

leaudsa-ncep cu ultimul vazut: “masculin feminin: 15 faits precis” (1966), jean-luc godard; godard care e mare, da, si pe care-l vad abia a doua oara (prima oara fiind cam nerelevant, de fapt) si despre care inca nu ma simt pregatita sa vorbesc pe bune; tre’ sa mai vad chestii de-ale lui si sa le diger cum se cuvine. dar, ca sa fiu cat mai directa, filmul m-a lasat cu gura cascata; sau, altfel zis, m-a tinut cu gura cascata de la-nceput pana la final. un colaj nebunesc, agresiv si indraznet – si ca tehnica, si ca continut – al anilor ’60 francezi, cu si despre tineri; in centru, jean-pierre leaud – one of my fav (mereu tanarul & nelinistitul antoine doinel din seria lui truffaut, despre care am mai scris), un soi de ‘french new wave icon’ pe vremea aia. [joc de cuvinte: daca ‘masculin’ contine ‘mask’ si ‘ass’, ‘feminin’ nu contine nimic… ultima scena, figura unei madeleine indecise si din ‘feminin’ ramane, dintr-o miscare, ‘fin’; superb!] luat vreo 2 premii pe la berlin. m-a entuziasmat pana peste cap.

din odiseea mea cu woody allen bifez acu “manhattan murder mistery” (1993). tiparul cuplului allen – diane keaton (care a facut senzatie, ce sa mai…) incepe totusi sa ma cam plictiseasca. enough is enough. criminalii lui woody allen, putini cati sunt, nu-s niciodata ostentativi, cu omoruri ‘in serie’ etc.; de altfel, cu totii sunt indivizi demni, cu imagine, reputatie, intelectuali prosperi, minti limpezi, ba chiar oameni ‘cumsecade’ ai zice : )) (vezi “crimes and misdemeanors” sau, de ce nu, nitel dostoievskianul “match point”), care, extrem de contextual, ajung sa comita marea fapta. daca in astea doua tocmai amintite, vinovatul nu e prins, iar crima – in mod cinic, desigur – pare de fapt sa (re)stabileasca ordinea (asa, cam ca-n basm), de unde si un dramatism ‘grav’ (ca sa-l citez iar pe vinci), in “manhattan…” (a nu se confunda cu “manhattan”-ul din 1979, tot al lui woody allen), povestioara amatoresc-detectivista, care va duce la prinderea ‘animalului’, cu tot simtul ei (auto)parodic, m-a lasat rece. prefer de o mie de ori mai mult “rear window”-ul (1954) lui hitchcock, cu care inevitabil am facut legatura.

(in curand voi face primii pasi intr-ale filmului chinez. “farewell my concubine”, care a luat palme d’or in 1993, impreuna cu “the piano” – deja vazut si indelung savurat -, m-a coplesit, astept sa mi se ‘aseze’ impresiile.)

p.s. in imagine, monsieur leaud in rolul ratacitorului paul din “masculin feminin”. (aproape ca-mi pare rau ca pedanteria mea n-a mai mers atat de departe – caci comoditatea a fost mai mare – incat sa pun accentele in franceza; insa, cum nu folosesc nici diacritice, o iau ca pe o chestiune de consecventZa – ca sa Zic asa.) :)


what’s your perversion?

combinatie memorabila: vazut (adica luat, in sfarsit, inima in dinti, trecut peste spaimele fata de marile-clasicele-must-see-uri s.a.m.d.) “citizen kane” (1941, orson welles), urmat de “everything you always wanted to know about sex (*but were afraid to ask)”, 1972, woody allen – cine altul?

nici despre unul, nici despre celalalt n-am prea multe de zis (din motive diferite insa). sa m-apuc sa vorbesc, eventual cu pretentii de seriozitate, despre “citizen kane” e ca si cum as incepe din senin sa vorbesc despre shakespeare. la fel de bine, n-are nici un rost sa m-apuc sa-mi dau cu parerea, in mod ‘impresionistic’. [deci s-ar putea spune ca de fapt n-are nici un rost sa mai mentionez ceva despre el. in fine, ca la multe altele, m-am uitat fara informatii premergatoare – in afara de faptul ca era # 1 ever in nustiucate clasamente; pentru ca abia dupa sa-ncep demersul decodarii, google-(e)ala, pe principiul ‘deci care-i faza?’. groso modo, ar fi vorba de hiperinovatii tehnico-narative.]

everything_you_always_wanted_to_know_about_sexei, dar adevaratele provocari apar tot la woody allen! ca sa-l citez pe inteleptul tovaras razvan (vezi blogroll), filmul mai sus notat abordeaza teme ‘serioase, aproape grave’… :)) si poate nu atat temele – care-s de fapt una singura – fac toata savoarea, cat abordarea (probabil de-asta mi-a placut urmatoarea apreciere la adresa lui woody allen – ‘his traditional neurotic filmmaking style’). cu maxim profesionalism si plasticitate, dar si elocventa, filmul isi propune sa raspunda, in decursul a 7 situatii/scene independente (‘vignettes’),  la intrebari fundamentale precum:

– do afrodisiacs work?
– what is sodomy?
– why do some women have trouble reaching an orgasm?
– are transvestites homosexuals?
– what are sex perverts?
– are the findings of doctors and clinics who do sexual research and experiments accurate?
– what happens during ejaculation? (cu woody allen in rol de spermatozoid – insa unul cerebral!)

§

altfel spus, noapte buna. nici nu poate fi altfel. (spus.)


so-woody-allen-like

woodyallen* acuma ‘in perioada asta’ nu ma uit nici la filme cu mos craciun, nu am ornamente colorate prin camera, n-am brad, n-am luminitze si, mai ales, n-am ceea ce stim cu totii ca e mancarea de craciun – sa zicem ca asta ar fi partea mai trista din poveste. si nici macar nu sunt singura. iar ‘gestionarea’ sarbatorilor – si a spiritului atasat lor – departe de familie imi face mai bine decat m-asteptam. e pur si simplu altceva. [revin cu impresii mai incolo.]

voiam de fapt sa vorbesc – din nou si pentru a nustiucata oara – despre woody allen. “love and death” (1975) mi-a adus imediat in minte un “barry lyndon” (kubrick, acelasi an, banuiesc ca e totusi inainte nitel) rasturnat. cele mai ridicole si mai stupide schimburi de replici mustesc de referinte culturale – nu prea subtile, ce-i drept, dar tocmai asta e si ideea. pentru ca woody allen este si maestrul stangaciilor (aparente) si al ‘tushei groase’. foarte misto sunt relatiile anacronice dintre personaje (in frunte cu boris, care fireste ca n-apartine sub nici o forma cadrului descris, rusia, secol 18 etc.; totul, din nou, e joaca; in joaca); ca urmare, fiecare pare sa comunice prin propriul tub/canal izolat – ceea ce desigur duce la absurd, tocmai pentru ca formal comunicarea functioneaza (vezi scena intalnirii oficiale dintre ‘don francisco’ cu sora-sa si ‘napoleon’, cu conventiile multiplicate mecanic). marea savoare e rezervata privitorului. pur si simplu ador stilul lui woody allen. (‘penal’: “well, since this may be your last day on earth, let’s go back in my room and make love!”/ “ooh, nice idea… i’ll bring the soy(a) sauce.”) el zice ca asta ar fi cel mai ‘personal’ film al lui. habar n-am.

“play it again, sam” (1972) trebuie vazut, neaparat, in oglinda cu “casablanca” (1942) – ca doar cine dracu’ n-a vazut “casablanca”?! din nou, exacerbarea cliseelor (care, mda, poate deveni iritanta, de la un punct incolo; vezi insusi tiparul personajului allan – deja stim: vesnicul impatimit al filmelor, dependent de calmante si terapie, stangaci si frustrat erotic, cam sociopat etc., dar, fireste, mereu adorabil! apoi vezi imaginea lui humphrey bogart.). in fine, parodie din cap pana-n picioare.

acuma, ca o concluzie, e ‘fun’ sa vezi woody allen; si e al dracu’ de enervant si de stupid daca-l vezi l-i-t-e-r-a-l. ca sa aduc nitel discutia in ‘viata noastra cea de toate zilele’, cel mai trist e cand se-ntampla sa te simti, prin diverse experiente proprii, ca-n filmele lui; pentru ca atunci se cam dovedeste ca nu traiesti decat niste cacaturi ieftine si de prost gust [redundant, stiu], pe care nu esti in stare sa le abordezi cu viziunea, umorul, absurdul lui, nici macar ca experiment.

__________________________

[a murit harold pinter. ca tot vorbim de maestri.]


(şi) despre flaubert

“papagalul lui flaubert” e o carte pe care mi-ar fi placut s-o scriu. s-o pot scrie. s-o fi putut scrie etc.

gustave a invatat-o pe caroline multe lucruri despre literatura. o citez: “considera ca nici o carte bine scrisa nu poate fi periculoasa.” sa inaintam vreo saptezeci de ani in timp, pana la o alta familie, intr-o alta parte a frantei. de data asta, personajele sunt un baiat cu pasiunea cititului, o mama si o prietena a mamei, pe nume mme picard. mai tarziu, baiatul avea sa-si scrie memoriile. citez din nou: “mme picard era de parere ca un copil are voie sa citeasca orice.” […] baietelul, cunoscand opinia frecvent exprimata a prietenei mamei sale, profita de prezenta ei si cere permisiunea sa citeasca un roman care a starnit un adevarat scandal. “dar daca micutul meu citeste astfel de carti la varsta asta”, protesteaza mama, “ce va citi cand creste mare?” “atunci le voi trai”, ii raspunde copilul. a fost una dintre cele mai inteligente replici din copilaria sa. […] baietelul era jean paul sartre. romanul, “madame bovary”. [p. 141-142]

dar cartile pe care un literat nu reuseste sa le scrie in tinerete difera de cele pe care nu reuseste sa le puna pe hartie dupa ce s-a declarat profesionist. acestea din urma sunt non-carti pentru care trebuie sa-si asume raspunderea. [p. 158]


*

This Be The Verse

by Philip Larkin (1922 – 1985)

They fuck you up, your mum and dad.
They may not mean to, but they do.
They fill you with the faults they had
And add some extra, just for you.

But they were fucked up in their turn
By fools in old-style hats and coats,
Who half the time were soppy-stern
And half at one another’s throats.

Man hands on misery to man.
It deepens like a coastal shelf.
Get out as early as you can,
And don’t have any kids yourself.


Dear colleague,

27 Oct 1906

[…]

I am glad to hear that your Russian girl is a student; uneducated persons are at present too inaccessible for our purposes. The defecation story is nice and suggests numerous analogies [!]. [..] The third to fourth year is the most significant period for those sexual activities which late belong to the pathogenic ones. […] It is not unusual for babies to soil the hands of those who are carrying them. Why should that not have happened in her case? And this awakens a memory of the father’s caresses during her infancy. Infantile fixation of the libido on the father – the typical choice of object; anal autoerotism. […] It must be possible, by the symptoms and even by the character, to recognize anal excitation as a motivation. Such people often show typical combinations of character traits. They are extremely neat, stingy and obstinate, traits which are in a manner of speaking the sublimations of anal erotism. Cases like this based on repressed perversion can be analyzed very satisfactorily.

You see that you have not bored me in the least. I am delighted with your letters.

Sincerest regards,

Yours, Dr. Freud

________________________

* scrisoarea lui Jung este… ma rog, pe celalalt blog al meu. (pentru moment nu inteleg de ce nu pot introduce linkul ala nenorocit.)


poem ultragiant

Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare
Totul a fost pe neaşteptate – şi aproape fără voia mea
Era undeva într-un oraş murdar de provincie
Şi locuiam la prietenul meu din copilărie.
Într-o seară am rătăcit singur pe străzi – şi când
m-am întors
Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără şi negricioasă
Mi-a spus că toţi ai casei sunt plecaţi în oraş la plimbare
A zâmbit
Şi a trecut pe lângă mine de nenumărate ori.
Eram destrămat în seara aceea şi n-aveam nici o poftă
să fac dragoste
Dar servitoarea era tânără
Nu cred să fi avut mai mult de şaisprezece ani
Şi cum se aşezase aproape de pat, parcă aşteptând
M-am apropiat zâmbind şi am întrebat-o cum o cheamă
Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare că Maria
I-am spus că e frumos, ea s-a făcut că se ruşinează,
Cred să fi fost aproape de miezul nopţii
Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al oraşului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide
si automobile
Aici eram numai eu şi servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.
Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape
Şi mirosea foarte rău a sudoare.
O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraş
murdar de provincie
Pe când eram destrămat şi stăpânii tăi lipseau de acasă
Servitoare pe care de atunci nu te-am mai văzut niciodată
Servitoare, pe pulpe cu două dungi roşii de la jartiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă şi a pătrunjel
Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete
Scriu despre tine poemul acesta
Pentru a face să turbeze fetele burgheze
Şi să se scandalizeze părinţii lor onorabili
Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumărate ori
Nu vreau să le cânt
Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră
În lenjeria lor
În pianul lor
Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea.

(aparuta in vol. Poemul invectivă, 1933)


%d bloggers like this: