Tag Archives: nicolae iorga

a doua șansă – noi cercetări literare

să scrii bine e treaba dracului, nu-ncape vorbă (în sensul că chiar tre’ să-l ai, literalmente, pe satana-n tine; cu sfântu duf și ăștia nu merge), dar să găsești un titlu ca lumea pentru ceea ce ai scris (de la un căcat de post pe blog la teză de doctorat) ține deja de o cutie a pandorei sau așa ceva – oricum, ceva atât de obscur și de înspăimântător, încât preferi să rămâi la lumină, sfârșind în veșnicele titluri tip ușă de biserică – „dragostea și natura la eminescu”, „reprezentarea femeii la camil petrescu”, „ion barbu sau sfâșierea între matematică și poezie”, „octavian goga – de la agonie la extaz”, „mircea dinescu – un pizdariot în bizanț”. sau dacă n-ai idei, o bagi polisemantic pe jocuri la derută cu paranteze: „(de ce) (nu) mai suntem europeni?”, „(m)other nature”, „(per)versiuni sexual(izat)e”. (da, cu toții am căzut în păcatul ăsta cel puțin o dată; e o obsesie mai veche a mea, doar că atunci eram mai supărată pe tema asta. de fapt, de la an la an – exceptând recentul moment hbq, desigur – mă agit mai puțin.)

ca la toate facultățile, și la litere se organizează conferințe locale (interne), colocvii, sesiuni de comunicări (mai mult sau mai puțin) științifice, ateliere de împărtășit impresii și idei înalte, iar de cenacluri nici nu mai zic, alea sunt pielea pulii (dar măcar sunt mai oneste). cel mai mișto este când fiecare catedră de la filologie (respectiv cea de literatură română/studii literare românești, cea de teoria literaturii și literatură comparată, combinată dubios cu cea de folclor și etnologie, și cea de limbă română-lingvistică, adică cea mai înțepenită în uitare, unde predau gospodinele, inventând de la an la an noi termeni pentru a denumi predicatul, complementul și raporturile dintre ele), deci cel mai mișto este când fiecare catedră, în virtutea orgoliului și a disprețului pentru celelalte catedre, vine și-și organizează propriul său colocviu. ba chiar uneori se întâmplă 2 colocvii în aceeași perioadă, fapt ce-i pune în mare dificultate pe puținii studenți care vor să asiste. (în fine, detalii administrative.)

în curând, în plină perioadă de susținere a disertațiilor și a altor lucrări, catedra de studii literare românești vine, deci, cu un colocviu intern. (mă bucur sincer pentru ei și pentru puterea lor de muncă, pentru entuziasm și dedicare, când miza este, în fond atât de mică. dar, vorba aia, gestul contează.) de aceea, am mai jos o listă de propuneri de titluri & teme pentru posibilele comunicări poetico-științifice prezente la eveniment. sper ca vreun student conștiincios să le ia în considerare, căci le împărtășesc din suflet (pentru suflet). unele îmi aparțin (cele mai neinspirate), altele sunt scoase de un alt student la litere, care totuși nu dorește să se pună rău cu nimeni din facultate, așa cum îmi place mie, de pildă:

1. e viul ou la vârf cu plod?
2. în tăcerea grea, gând și animal
3. gorunule, tu ești?
4. aia e baia?
5. domnule petrescu, m-auziți?
6. japonia în chiloți și motivul pădurii la max blecher
7. literatura română, în folosul comunității
8. mai bine învăț baltagul pe de rost
9. decât s-o ard academic
10. miorița, o deconstrucție
11. scrieți, (nu)(mai) scrieți!
12. sentimentul uitării
13. cine a dat în iorga?
14. vasile cârlova, (re)vendicări postmoderne
15. ipoteză și simțire
16. poeții bărăganului
17. top ten pașoptiști
18. clasic sau romantic?
19. lectură și sedentarism
20. literatura română – previziuni post-textuale
21. „ion” – încotro?
22. despre dac-am avut sau nu baroc (avantaje vs. dezavantaje)
23. cine(va) s-a futut cu derrida? (discuție, urmată de proiecție)

Advertisements

ilarie chendi

ilarie chendi… ilarie chendi a fost și el un nemernic obosit, precum toți ceilalți scriitori sămănătoriști, dar și un om stigmatizat pe viață din cauza numelui său – motiv pentru care s-a și sinucis la mai puțin de 42 de ani (deci nu pentru că era „zdruncinat nervos”, cum bine zice wikipedia).

însă altceva vreau să vă povestesc – o anecdotă cu tâlc ascuns: prin anii ’80 abia (la decenii bune de la dispariția prematură a sămănătoristului), cercetătorii români au descoperit o carte necunoscută a lui ilarie chendi, prilej de mare sărbătoare pentru filologia românească. specialiștii și-au dat seama că este mâna lui chendi acolo, în arhivele respective, datorită semnăturii – căci chendi, trebuie să aflați acest lucru, mai devreme sau mai târziu, se semna, sub pseudonim, cu trei steluțe în formă de piramidă!

cercetările din ultimul timp ale publicisticii lui chendi scot în evidență faptul că, după 1900, criticul a utilizat în mod frecvent acest asteronim pentru a-și ascunde din diverse motive identitatea. […] între toate acestea [adică între alte pseudonime, mai normale, scrise cu litere, ca oamenii, pe care le-a mai folosit] semnătura cu trei steluțe în piramidă este adeseori preferată, pentru a păstra într-o anumită taină identitatea numelui său.

[dumitru bălăeț în luceafărul, 1989]


„crisa bolilor literare”, numai cu nicolae iorga

iorga era clar nebun, dar exact din isteria asta a ideilor naționalist-sămănătoriste și belicos-anti-moderniste iese acu plăcerea la lectură. deși cam toate judecățile lui literare sunt complet disproporționate și extreme/-iste, de multe ori s-ar putea ca gusturile/sensibilitățile noastre – probabil cu retorică & argumente diferite totuși – să se întâlnească cu ale lui în tranșarea anumitor opere sau scriitori (minulescu sau „thalassa” lui macedonski, ba chiar și bacovia pe alocuri).

fragmentele scoase de mine sunt chiar din ediția din 1934 (princeps?), de unde și amprenta lingvistică! Istoria literaturii romănești contemporane – cu care am umblat cu mare grije! – editura „Adevěrul”. altfel, m-am distrat pe cinste!

din capitolul „lupta cu modernismul”:

despre arghezi, scatofilul:

În ceprivește criteriul de judecată […], un critic tânăr, d. M. Ralea, califica poesiile d-lui Arghezi, a căror factură devine de o obscuritate tot mai adâncă, de înjghebări de ritm frînte, fără sunet, și cu un adaus de scatologie mercantilă sau bolnavă, drept un „amestec de sublim și stângăcie”; dar, dacă „d. Tudor Arghezi a produs o revoluție în arta scrisului românesc și în proză și în versuri”, aceasta e din causa „sfincterului sufletesc” pe care i-l descopere cercetătorul. (p. 205)

Nu e de mirare că, după ocupația germană, d. Arghezi a fost întemnițat și a trebuit să-ți datorească mituirea unui act de „grație” regală. (p. 213)

„Cuvintele potrivite” cuprind ce poate fi mai scîrbos ca ideie în ce poate fi mai ordinar ca formă. (p. 222)

Încurajat, omul sănătos și voinic, cuminte și gospodar, politicos în relațiile sociale, foarte bun critic teatral și cronicar amusant în prosă – deci de loc bolnav – servește naivilor săi adoratori, prinși de o adevărată frenesie, „zările mîncate de mucegaiuri care put”. (p. 222)

despre combinația fatală șt. o. iosif – dimitrie anghel:

Între căutătorii de drumuri în domeniului capriciului trebuie să se așeze însuși Iosif. […] Întru aceasta el e smomit de Anghel, care-i oferia colaborația tehnică pentru o satiră socială ușoară […]. Se va ajunge astfel a biciui gustul unui public obosit cu neprevăzutul unor rime ca vreme-colcrême sau funingeni-gingeni, ma-chère-ger, vitezii-diezii, scafandru-policandru. (p. 216)

despre bacovia fleșcăitul:

[…] neobservat pănă la publicarea, în 1916, a volumului Plumb, scria un modest provincial din Bacău, care iscălia „Bacovia”, versuri în care punea o visiune personală, tristă, amărîtă, a lucrurilor într-un biet ritm fleșcăit; dar în toate era  o de sigur absolută și oarecum înduioșătoare sinceritate. (p. 228)

macedonski:

Înviind după războiu, Macedonski, a cărui curioasă și perversă, entusiastă și haotică operă de decadență, și sexuală, „Thalassa” – numele grec al Mării pentru un neverosimil erou, zburînd prin toți norii și toate negurile […]. (p. 212)


%d bloggers like this: