Tag Archives: povesti urbane

când o să fiu și io mamă… (căcat cu jandarmi)

ieri n-a fost numa ziua în care am lansat infinitezimalu, am dănțuit și ne-am bucurat, ci și sfânta zi aleasă de dumnezeu să-mi dea o lecție în care mi-am luat amendă de la jandarmerie (100 dă lei) că am dus la buzele-mi spurcate o sticlă de bere pe stradă, în fața casei lowendal. și io care credeam că trăim în țara aia în care poți să faci cam ce vrei, că e ok și ne-nțelegem. eh, bun, că dacă ziceam și io săru-mâna, mă iertați, n-am știut, n-o să mai fac, mulțumesc că m-ați învățat de bine și aruncam sticla și vărsam și o lacrimă și le lingeam nițel tălpile la cele 4-5 namile care-mi veniseră de hac, că deh, eram recalcitrantă și arogantă și le-am oferit și infinitezimalu, „ziar de cultură”, da n-au vrut, că „nu suntem pasionați”, normali că nu sunteți în plm. adică dacă jucam jocu clasic al umilinței, rămâneam și prieteni pe urmă futu-vă-n gură.

deci animalele erau deja la pândă lângă casa lowendal, unde am avut lansarea, la parcul icoanei, pentru că vedeau că ies oamenii cu voie bună, iar prea multă voie bună pe străzi e de căcat. argumentele clasice: asta-i legea, îi vede camera de filmat, ei primesc pe urmă bobârnacu etc. lungi discuții, desigur, nu ca să-i conving ce scursuri sunt, ci mai mult ca să mă descarc și să mă amuz. unu îmi dă chiar o cruntă lovitură și-mi spune că o să fiu și io mamă și o să vin cu copilu-n parc și ce-o să zic când o să văd bețivani pe lângă mine, o să văd io, o să-nțeleg io! ăsta care-mi explică cu frumosu, ca de la om la om, ca de la jandarm la viitoare mamă, are în mână o țigară. îi zic că-i de căcat că-mi fumează-n față, că-s nefumătoare, plus că dă exemplu prost la copii! păi cică să mă duc în parlament să dea lege anti-fumat etc. altu zice că poa să urce până la „2 milioane” amenda, îi zic și io că a trecut ceva vreme de când au intrat banii noi, mie să-mi vorbească după cum scrie în lege! eh, continuăm să ne căcăm și noi unii pe alții, ce să facem, replici, anecdote, îi rog să-mi dea și o zi de muncă în folosul comunității, mi-ar prinde bine!

în fine, tot scenariul e de un comic grotesc, îmi țin în dugheana aia a lor vreo juma de oră buletinu de parcă deliberau pe argumente filosofice marea crimă săvârșită de mine. îmi imaginez că-n elementaritatea lor psihologică își dau și ei seama de absurdul situației – sunt om normal, sunt însoțită de alți oameni normali, tocmai ieșim de la un eveniment cultural etc. – (altu chiar îmi explică simulând o neutră complicitate, că măcar dacă doar țineam sticla în mână, dar am și băut! ei ce să facă acu?!), de pseudo-autoritatea lor care intervine să stârpească adevăratul rău al vieții ăsteia din bucurești, al societății ăsteia în genere.

și tot în fine, sper că și-au încheiat ziua mulțumiți și împăcați că au mai pus o cărămidă la securitatea și civilitatea acestui stat polițienesc, s-au mai implicat într-o misiune extremă și, firește, mi-au dat și o lecție morală și umană la urma urmei. mulțumesc jandarmeria română!

pe declarație au scris că cică consumam un lichid gălbui cu miros specific de bere (nici n-au verificat, puteam să am pișat acolo), iar pe sticlă cică era inscripția „staropramen”. de parcă io-s proastă să beau staropramen. era bere nemțească nefiltrată, da ăștia nu știu de-astea. dă-i în morții lor, le fac contestație că n-au citit ce trebuie pe etichetă.

Advertisements

didactice

am făcut mai demult meditații la română cu unu care-și zicea „micutzzu”. era mic, într-adevăr, și îndesat. picase bacu la română doi ani la rând. era un exemplar rar de imbecilitate autentică, de o perfectă inocență, fără strop de aroganță, era, adică, simpatic, abia dacă știa să scrie. părinții erau oameni normali, voiau să facă și el o facultate, să-și facă un viitor. între timp însă micutzzu se angajase să alimenteze (pe timpul nopții) automatele de la metrou cu cafea, cola, apă, biscuiți, pentru ca noi, dimineața, să găsim automatul încărcat cu bunătăți, deși nici o clipă nu ne oprim din mersul nostru nebun să ne întrebăm, să ne gândim, să ne punem măcar problema cum se face că automatul e mereu pregătit pentru noi și capriciile noastre… și pentru că micutzzu găsise slujba asta care-i plăcea, părinții l-au mai lăsat în pace. însă bacul tot trebuia dat.

în vara aia a luat 5,60 la română. tare m-am bucurat.

(gâdea la emisiunea marinei constantinescu (nocturne – cu chopin pe fundal!!!) a povestit cum s-a futut cu octavian paler, ca-n grecia antică, când i-a dus un unguent rar. ce poveste…)


iubiri dificile

un tip vorbește la telefon, în spatele meu în troleul 86, în seara asta:

– a, a venit la tine un coleg… – păi și eu cum mai dorm la tine? – păi n-am cum să mă întorc de la tine pe urmă, că nici nu am bani la mine acuma – am vreo 50 de lei doar – vezi tu, e și problemă de bani, că deja am fost acu undeva și mi-am luat țeapă – păi asta e, că până ajung la tine, până aia, se face 11 și nu mai am apoi cu ce să plec – of… vezi ce-mi faci tu mie acuma? – păi aia e, că n-am nici schimburi la mine – nici nu-s bărbierit… – și tu câți ani ziceai că ai?  – 25? – bine, hai că cobor acu și vin spre tine.

în sfârșit, îl văd, că trece prin fața mea. e mic și nițel îndesat, poartă o geantă pe umăr, fes strâmb pe cap și trening cu românia. e trecut de 40 de ani. are tupeu să fută cu 50 de lei în buzunar.


supremația filmului european

da, deci fiți pe fază c-a-nceput bășinosul de festival de film european – să vă spun și de ce e bășinos: pentru că, cum cu pseudo-ironie ne-a explicat știrista protv la deschidere (cu minunatul „le havre”, de altfel – n-am ce zice -, iar în fața mea a stat antoaneta ralian), filmul european (care acoperă o categorie perfect uniformă și eterogenă, firește) nu e nici film american, nici indian! (care film american și indian este, și el, o categorie unitară) deci dupe ce conștiința europeană s-a căcat pe cinematografia americană, pentru că dă bine, începu și festivalu.

ieri, prima zi. am înghițit două filme execrabile (bine că am „acreditare”, că nu dădeam bani pe asemenea mizerii și mă duceam la mc și-mi luam meniu sau cârpe de la h&m), deși puteai intui dinainte că vor fi proaste, da mereu zici să nu fii nemernic by default și să-ți deschizi inima din când în când, că cine știe.

„pur” este probabil primul film nordic slab pe care-l văd. rețeta dezastrului: lasă un regizor femeie pe la 30 de ani să-ți facă film cu mozart care-ți schimbă viața, iar apoi îți mai și dă-n cap cu niște cărți, să fii sigur c-ai înțeles că-i un film bun, fin (kierkegaard, schopenhauer, bourdieu). acu, nefericirea a fost și una conjuncturală. o bună parte din film mizează pe muzică (iar pentru asta a adus acolo ditai orchestra serioasă): câteva hituri din mozart și beethoven. numa că sonorizarea la studio s-a căcat pe frumoasa muzică la modu grosolan – s-a auzit încontinuu distorsionat, „tremurat”, de parcă ascultam ironici muzică clasică. cum experiența receptării era deja compromisă, faptul că vitele din sală butonau zgomotos mobilul, că vorbeau la telefon sau că telefoanele tot sunau, iar unii s-au mai și certat pe tema asta, vă spun sincer că [acest fapt] m-a bucurat profund. a fost parodia perfectă. morala filmului – ca să revenim unde trebuie – e că, dacă ești nebună la cap, mai bine stai în banca ta (și plângi pe recviemu lu mozart) și nu te fute cu dirijori, că uneori poate să iasă bine, alteori rău.

și totuși cum era să știu că filmul ce avea să urmeze, „goethe!”, la eforie, va fi cu mult, mult mai prost? atât de prost încât e genial, m-am căcat pe mine de râs, în timp ce mă gândeam emoționată cum să-i împușc pe toți din sală, pe toți inocenții ăia urbani care au aflat la finalul filmului anecdota cu valul de sinucideri post-werther și au băgat-o pe revelație zgomotoasă. filmul a fost, cum să spun, nemțesc – deci calitate garantată, nu moloz de hollywood, să ne-nțelegem! glumițe și scenariu mai mult decât previzibile, dar pentru a fi sigur că nu ratezi nimic din distracție, muzica din film, ca de crăciun, ca de walt disney așa, îți indica tot – ce reacție să ai, la ce să te aștepți și în general te asigura că totul o să fie bine, în ciuda tragicomicelor buclucuri în care intră tânărul pămpălau goethe.

în fine, filmul a fost atât de imbecil, încât nu are sens să mai insist. (totuși, dacă ești o vită drăguță, s-ar putea ca filmul să ți se pară încântător și jovial.) altceva trebe discutat: să mor io dacă am văzut vreodată un film bun cu temă (biografic-)literar-artistică, ca să zic așa. zi-mi un film decent despre un scriitor, un pictor, un compozitor, om de știință, plm. de ce e greu să-ți iasă așa ceva? pentru că se deschid 2 capcane tipice: ori îl fetișizezi, îl hiperbolizezi și, ca regizor, abordezi subiectul cu umilință și atunci îți iese un poet care vorbește numai în versuri și ale cărui gesturi, oricât de banale, sunt în permanență simbolice, chiar și când se cacă (deși el sigur nu se cacă, pentru că e artist), sunt mereu în profundă și necesară legătura cu opera lui; a doua posibilitate e să-l fuți și să reprezinți figura geniului sub semnul imbecilității, să-i arăți prostului din sală că goethe, că einstein, că cine vrei tu, e, frate, la fel ca tine, e unul de-ai tăi, deci fii tâmpit în continuare că te vei salva; și atunci ni-l arată pe geniu scobindu-se în nas, căzând hilar în fața tuturor, batjocorit și umilit de profesori, de superiori sau de tovarăși (dar noi știm mereu, avem acest confort psihologic, că toți aceștia sunt de fapt adevărații imbecili și și-o vor lua pentru aroganța de care dau dovadă, deci încă o dată putem sta liniștiți în fotoliu, căci dumnezeu nu va lăsa lucrurile neîndreptate).

apoi am băgat-o în centru pe bere nemțească, căci fu o zi de grea încercări. azi e „play” de ostlund la eforie, deci mergem la sigur (nu mai e nici o distracție așa), plus finala cupei angliei, chelsea cu liverpool. plus zioa bărbatului, ziua în care femeia n-are voie să-i spună „nu” bărbatului (care bea bergenbier).


cugetări în curte la mc donald’s

deci mâine moartă-coaptă trebuie să ajung la bcu. dar cum, cum? când vremea e așa luminoasă, când au pantofi frumoși în vitrine, când la mc se poate deja mânca afară, când au reduceri la anticariat, când ai atâtea de făcut și atâtea presiuni pe cap încât ai senzația că oricum nu te poți ocupa vreodată ca lumea de ele, deci hai să le mai amâni nițel până la acel moment cu adevărat potrivit, binecunoscutul moment care nu vine niciodată – o știm de mult, dar ne place să ne mai alintăm o vreme întru inocență și mirare și să așteptăm cu aparentă încordare clipa ideală, căci, vorba aia sfântă, toate la timpul lor, care cu siguranță și din fericire nu e niciodată acum

eh, e o viață grea și n-avem curaj să fim liberi până la capăt.


dihotomia cea de toate zilele

pe 31 decembrie, în mare grabă, pe ultima și nebuneasca sută de metri înainte de sfânta noapte dintre ani, mă duc la mega image de la unirii să-mi iau o perie rotundă (cu care oricum s-a dovedit că nu pot face mare lucru de una singură). o coadă imensă care, înaintea celor 2 case, se bifurcă, fiecare cum poftește. o doamnă bine, trecută de 50 de ani, aranjată, dichisită, cu părul înfoiat (făcut cu peria rotundă, probabil), se duce direct spre una dintre case, căcându-se pe sclavii care stăteau la coadă. una, mai puțin dichisită, îi atrage atenția, la care doamna noastră, sceptică și mirată, răspunde, mai mult ca pentru sine: „hm, eu vin aici mereu și niciodată n-am văzut dihotomie la coadă”, așezându-se totuși unde se cuvine.

(crecă-i pare rău lu porumboiu că n-a băgat-o în polițist, adjectiv. poate data viitoare.)


lecturi urbane plm

azi mergând pe magheru, în față la scala, „ziua-n amiaza mare”, mi-am luat pur și simplu un pumn zdravăn în cap de la o boschetară. instinctiv m-am ferit (degeaba) și am țipat. ciudat, nu prea treceau oameni prin zonă.

și-asta a fost – crec-o să plec la steaua. (btw, nici claudiu răducanu n-o duce mai bine, e curier rapid prin barcelona, după ce l-au dat soacră-sa & nevastă-sa afară din casă.)

bagi pula-n bucurești.

[later edit] posibil ca boschetara aia să fi fost iisus deghizat să mă pună la-ncercare, acu, în preajma sărbătorilor pascale…


%d bloggers like this: