Tag Archives: scriitori

vedeți-vă de treabă

deci stați mă liniștiți că editurile de la noi o duc bine-mersi. sunt și ele o industrie propriu-zisă – exact ca oricare alta (deși un cristian ține să diferențieze – undeva în mintea lui – producția de carte de aia de cârnați, de exemplu, cea de carte fiind superioară, logic, pentru că e mai nobil să citești o carte decât să mănânci un cârnat, cârnatul aici stând ca simbol al binecunoscutei manelizări care a cuprins românia în ultimii ani, cum le place unora să se văicărească fatalist, dar nu chiar, că uite mai avem câte un gaudeamus care e o oază de idealism și fericire edenică, „un loc unde oamenii vin fără să fie animaţi de dorinţe de profit sau de sete de putere”, poetizează pe lângă realitate cezar paul-bădescu într-un articol cel puțin ridicol, în care mai avea să ne spună că banii nu contează în viață).

vânzările au fost considerabil mai mari decât în anii trecuți, iar sâmbătă au avut număr record de vizitatori, deci hai să revenim cu picioarele pe pământ. humanitas a rupt iar cu pleșu, boia & co., cu tot cu reducerile aproape inexistente, de 2-3 lei la carte. rao a tronat în propriul univers de kitsch și somptuozitate ieftină, baricadându-se într-o fortăreață de plastic, cu reduceri infime (deși oricum n-au mai scos de o groază de timp niște literatură de oameni, c-au văzut că le merge excelent cu căcat pentru aventurieri și adolescenți loviți în cap; iar dacă nici nu-și plătesc traducătorii, e și mai bine, ies pe plus fără nici un efort). nemira, aceeași isterie fără margini, culminând cu soborul de preoți și slujba aferentă.

dintre editurile mari, poliromul rămâne exemplul maxim de meschinărie și zgârcenie tâmpă. cu un stand minuscul și, evident, supraaglomerat, cu cărțile înghesuite vai de morții lor, cu aceleași ediții banale spre foarte urâte. n-am văzut în viața mea o carte care să arate frumos, subtil, cu stil etc. la polirom. iar acu că l-au publicat pe tudor chirilă, s-au aranjat pentru o vreme (până mai scoate mihaela rădulescu o carte), la câte pisde umede erau la lansare pentru autograf. ok, la aspect, paralela 45 suferă și mai mult, dar măcar la ei ai un raport onest preț-calitate/estetic. 15 lei foucault, 10 lei deleuze & guattari sau baudrillard. pe bune acuma.

aș zice că singurul stand unde am observat și preocuparea pentru decor & atmosferă a fost vellant, o editură relativ mică, dar cu personalitate. nu am reușit să dau peste idea, care rămâne în continuare printre preferatele mele – o fi fost probabil înghesuită prin vreun cotlon la etaj, pe margine – păcat de cărțile alea puține și mișto pe care le scot. tot ascunsă era și editura tact – care-a scos gramatologia lui derrida, iar de curând deleuze cu cinema.

o surpriză plăcută a fost totuși că polirom a publicat anul ăsta, tradus pentru prima dată, capellanus – despre iubire, ediție bilingvă, biblia întreg evului mediu într-ale iubirii curtenești & co.

deci să stea și paul-bădescu liniștit, gaudeamus e în primul rând despre profit.

iar la final, niște poezie, că nici mercantil la infinit nu poate omul să fie… tot la poezie și la valorile spirituale se-ntoarce!

Eu stau şi scriu poemul care fute-n gură.
Eu stau şi scriu şi uite că te fut în gură.
Eu stau şi mă gândesc că ştii că meriţi să te fut în gură,
că dacă ştiai că nu meriţi
nu mai citeai poemul care fute-n gură politicianul român…
Nu-i aşa? Nu?

[sgb, poemul care fute-n gură politicianul român (fragment)]

restul poemului e din ce în ce mai prost și mai trist, vă invit deci să-l citiți, că poate eu greșesc. sgb are senzația, ca și un cristian cu morții mă-tii, că verbul a fute, folosit cu îndârjire și ostentație în scopuri poetico-politice, va ultragia lumea literară, va fi, ce să mai, o nouă fântână a lui duchamp, o nouă pulă avangardistă etc. oamenii ăștia trăiesc într-o defazare perfectă, în universul lor autist de războaie și revolte împotriva unor dușmani inventați.


cine pe cine a futut la bookfest

deci a fost mare futere azi la bookfest cu houellebecq. în sensul că cezar petry, acest megaloman care a făcut și el un roman grafic (foarte complicat ca să ne explice, a declarat domnia sa, menajându-ne) adaptat după „rester vivants” al lui hbq și alexandru matei, criticul-traducător-lector la spiru haret, l-au futut în cur pe houellebecq și, implicit, întreaga întâlnire, conversație, sau cum vreți s-o numim.

hbq a venit relaxat, alcoolizat (s-a mai dres cu 2 beri acolo – tuborg și bergenbier, păcat de gusturile lui), absent-amuzat. vorbea rar, părând că-și caută cuvintele, că se gândește la ce să răspundă, dar alexandru matei și cezar petry găseau firesc ca după un „oui” de deschidere al lui hbq, urmat de un moment de pauză de gândire, cum ziceam, să intervină și să comenteze una alta în locul lui hbq, care, oricum nu era în stare – cam asta se-nțelegea. deci publicul mai degrabă să le pună direct lor întrebările, că ei știu mai bine cum stă treaba cu literatura, cu opera lui hbq însuși și cu viața în general.

cezar petry ne-a povestit o groază de chestii despre el, încercând din răsputeri să se lingă singur în cur. mișto e că i-a și ieșit, pentru că nu mai termina. am aflat fără dubii că e mega-expert în grafică, că a făcut și studii muzicale, că familia lu mă-sa se ocupa cu pictarea bisericilor, că el e un tip super-tare care trebuie să se audă vorbind mult și redundant, și că ar fi fost oricum mult prea complicat să ne explice care-i exact faza cu romanul ăsta al lui. a, iar întâmplător e și hbq lângă el, ce morții mă-sii, că el avea impresia că e singur acolo, dar mă rog…

apoi, ca la orice festivitate d-asta culturală, erau și niște vite care se prefăceau că se ocupă cu partea tehnică, adică cu sonorizarea – ce altceva? mai exact, era o vită care se strâmba cu vinovăție, îngrijorare și rușine în spatele unei boxe (pe care atunci probabi c-o vedea pentru prima oară), frecând acolo volumul, pentru că nu se auzea nimic și microfonia era la ea acasă. desigur, nu putem avea pretenții exagerate de la o simplă vită, aterizată într-un context tehnic elementar împotriva voinței ei.

alături de houellebecq ședea o conștiincioasă traducătoare, plătită să traducă. însă alexandru matei consideră că în toată vânzoleala aia haotică nu mai e cazul de o traducere normală, care să țină cât de cât ritmul cu cele spuse, și preia el toate rolurile existente într-o convorbire de tipul ăsta: el se face că traduce, parafrazează cum și când are chef, răspunde și-l completează pe hbq, vorbește peste cine se nimerește (dar mai ales peste hbq), face tot soiul de grimase a neputință, expediază și tranșează comentariile, iar în principiu cu greu duce o idee până la capăt, pentru că oricum totul e evident (self evident, mai exact), deci ce s-o mai întoarcem pe atâtea părți. omul, impertinent și grosolan, pare că pur și simplu n-are ce căuta acolo, că l-au luat ăștia direct de pe stradă și l-au pus la masă cu hbq, aproape că-l și belește râsul de atâta impostură.

apoi am băgat coadă pentru autografe. aia a fost partea cea mai frumoasă a întâlnirii cu hbq! când lumea te-mpingea, ca-n ratb, din toate părțile, și indivizi dubioși scoteau câte 6-7 cărți din pungă să le-ntindă pentru semnătură. mai venise unu și cu niște poze cu hbq, să i le iscălească, și-i tremurau animalului mâinile arânjând fotografiile, sunt sigură că urma să se masturbeze pe ele.

iar hbq mizantropul deasupra absurdului aferent întregii situații, absent și imun. ăsta e un exemplu minunat.

și acum lucrurile importante de la bookfest: cine oare a îmbrăcat-o pe bianca cernat? (pantalonii ăia de trening evazați sunt mult prea mișto pentru epoca asta, pls!)

și un later edit savuros, din partea unui om revoltat care vrea să pună ordine în istorisirea de mai sus (un mesaj de prietenie primit pe mess, de la „ornithogalumthyrsoides”):

Jalnic este ca toate pitzipoance e care sug pula profilor ratati de la litere ajung sa se creada mari scriitoare, poetese, critici literari etc. Si, apropos, daca aia l-au futut in cur pe houellebecq si aluia ii tremurau mainile cand lua autografe tu ce pizda matii cautai acolo? vroiai sa-si lase houellebecq slobozii pe ochelarii tai in timp ce tu devorai dezinteresata “la carte et la territoire”?

da, recunosc că v(r)oiam ca hbq să-și lase slobozii pe ochelarii mei, dar n-am știut cum să-i spun asta în franceză. bine, adevăratul motiv de supărare al lui ornithogalumthyrsoides nu este că povestea cu hbq a ieșit prost, ci că la litere se suge pula.


houellebecq

a studiat agronomia la institutul național de agronomie paris-grignon și cinematografia la școala națională superioară louis lumière, pe care a abandonat-o înainte de obținerea diplomei, din cauza crizei personale și profesionale cu care se confrunta.

(polirom)

fals motivaționale: și acum să ne simțim mai bine cu noi înșine, sperând că la un moment dat vom avea o scuză bună pentru ratare. etc.


totul despre mihail sebastian

dacă credeai că știi câte ceva despre mihail sebastian, te-ai înșelat. și chiar dacă știi, sigur nu sunt lucrurile cu adevărat relevante. însă oricând le poți afla:

tu ce zodie ești?


poezie din aeroport

As well as more than 30 volumes of verse, Logue wrote a number of children’s books, several plays, two screenplays, one pornographic novel, a long-standing column in Private Eye and versions of Homer which are considered by many to be the best of their kind since Pope.

și așa începe un frumos necrolog pentru acest christopher logue de care nici nu auzisem. și nu m-aș fi sinchisit mai departe dacă nu dădeam și peste niște versuri de-ale lui, din seria “Poems on the Underground”, marcate chiar pe metroul londonez, prin anii ’80:

Last night in London Airport

I saw a wooden bin

labelled UNWANTED LITERATURE

IS TO BE PLACED HEREIN

So I wrote a poem

and popped it in.

simpaticul articol, aici.


henry miller și ceea ce contează

când am făcut sesiunea de interviuri, habar n-aveam de interviul de mai jos, din 1956, cu henry miller. e de departe cel mai miezos din câte am auzit. n-am ce (și nici nu vreau) să „povestesc”, pentru că-s adevăruri crunte la fiecare replică, tocmai bune să-ți pui viața la îndoială și apoi să prinzi curaj să-ți asumi libertatea. (în fine, e ceva ce trebuie să te marcheze; sunt 9 părți, eu am ascultat numai 4 până acu.)


„amurg sentimental”

mi se confirmă impresia că cel mai mișto la târgurile de carte nu e s-o freci frustrat pe la humanitas și rao, să vezi cum au mai redus ei cărțile cu 2-3 lei, ci să te aventurezi pe la etaj, prin coclauri, unde edituri absconse și ex(-)centrice abia așteaptă să le treci pragul. și-așa am descoperit azi standul editurii amurg sentimental; cum să reziști acestui nume? de cum ajung la măsuța cu cărți, un domn începe să-mi explice despre ce e vorba, mai ales că toate coperțile (probabil făcute în debara) mă intrigă.

prima carte care-mi atrage atenția are pe copertă un cuplu fericit, îmbrățișat undeva în mijlocul pădurii. titlul este „pădurea și viața”, iar domnul mă lămurește: aceasta este scrisă de un colonel și este o carte despre… păduri.

aici avem un roman realist din zona rucăr-bran.

aceasta este o traducere din franceză, iar această carte este scrisă de o soprană.

apoi tăcere. omul nu mai știe ce să spună, dar reia salvator:

iar acestea sunt poezii pentru copii. 

deci mâine dacă aveți drum la gaudeamus, nu uitați, vă rog, de… amurg sentimental.

 


sesiune de interviuri

pentru împărtășirea de inspirație în viață, învățăminte, divertisment sau chiar mai puțin de-atât, s-au adunat aici 14 oameni cu blog să scoată la iveală, de-te-miri-unde, câte un interviu miezos. cu cine a considerat fiecare de (ne)cuviință. oferta e generoasă, houellebecq & proust fiind – ce întâmplare! – la mare căutare. dar nu numai.

____________________________________________________

boladenieve78

Je vous présente Houellebecq. Michel Houellebecq.
Pentru ca l-a plictisit istoria din romanele lui Dumas dar i-au placut benzile desenate cu Pif.
Pentru ca te pocneste in ochi cu adevaruri precum “people get married to have a personal life”.
Pentru ca l-am iubit de la “Particulele elementare” pana azi, cand il savurez in dialog cu Bernard-Henri Levy, si am tresarit dureros a recunoastere citind “Extension du domaine de la lutte” taman cand lucram ca programator.
Pentru impertinenta asumata si libertatea de a se contrazice, pentru ca se inchipuie romantic si se vrea iubit.
Pentru ca e uman si inteligent si scrie bine.

[interviu houellebecq]

* * *

Micawber

Tocmai mă bucuram că am un interviu cu Wagner, ba chiar unul publicat într-o carte cu ştaif, Wagner’s Meistersinger: Performance, History, Representation (editor Nicholas Vazsonyi). Unul din contributori, Peter Höying, reproduce o convorbire cu compozitorul, sub titlul http://worldwidewagner.richard.de: An Interview with the Composer Concerning History, Nation, and Die Meistersinger. Până la urmă se dovedeşte că discuţia e inventată, cu tot parfumul ei de verosimilitate (la un moment dat intervievatul se plânge chiar că e întrerupt). E frustrant de-a binelea – n-am găsit niciun interviu real cu Wagner şi nici nu am cum să-l întreb, direct, „e adevărat, maestre, că vă plăceau pilotele de puf şi hainele de catifea, după cum susţine Thomas Mann, un individ care s-a afirmat după moartea dumneavoastră?” Aşa că adresa de mai sus trebuie luată ca parte a glumei (să nu-i vină cuiva ideea să-o acceseze). Linkuri la interviuri adevărate n-am.

* * *

bicicleta galbenă

Pentru că a scos din zona de confort atâţia mediocri dovediţi, dar ultra-prezenţi şi obositor de vizibili, spunând lucruri sincere într-o limbă ciudată & adâncă, de o rafinată simplitate. Şi pentru că, de fiecare dată când îi citesc interviurile, realizez cât de ipocrit/ipocriţi sunt/suntem în relaţie cu oameni pe care-i dispreţuim din rărunchi, dar le zâmbim strepezit – precum în viaţă, aşa şi pe bloguri. Da. Deci: Herta Müller.

[interviu herta müller]

* * *

delaskela

când am dat de ’’Ziua independenţei’’ era o zi de iarnă mă învârteam aiurea printr-o librărie văzusem un film cu titlul ăsta mi-am zis băi frate ditamai romanul pentru un film cu extratereştri răi dar eram în mare mare eroare nici vorbă de aşa ceva m-am lămurit citind un interviu într-o revistă dăruită de o doamnă aşa am descoperit pe unul dintre cei mai puternici prozatori din toate timpurile Richard Ford iar ’’ziua independenţei’’ nu are nicio treabă cu filmul e un roman remarcabil, la fel e şi ’’Cronicarul sportiv’’ artă narativă pură glorioasă.

* * *

milf

Unde nu i-ar da dumnezeu un d-asta si lu’ Eugenia Voda!

* * *

Simona Radoi

Bun, interviul ales de mine este cel facut de Eugen Istodor cu Cristi Borcea:

[interviul]

Interviu ales din motive obiective, cu mentiunea ca in ziua aparitiei m-a sunat un prieten, dinamovist, sa ma roage sa il felicit pe Eugen Istodor.

* * *

S(f). Vasile

Cititorule, ai conştiinţa împovãratã de atâta dialog cu Luciferii zilelor noastre? Ai cugetul nãclãit de atâta “culturã”? Alungã ACUM mirosurile neplãcute de pucioasã din viaţa ta de apoi!

 Sigur aţi cãpãtat suficientã lecturã serioasã pentru azi, aşa cã uite un interviu cu tânãra speranţã a ligii terţe, Stelian “Maradona sixtinã” Baban.

[interviul]

* * *

puπla diletantă

mișel houellebecq îmbracă straie de gogâie într-un monolog de oferit drept exemplu pentru interviuri. din sutele de clipuri cu acest superstar dubios ăsta pare a fi un bun start în a-l cunoaște pe musiu, pentru că în ciuda aparențelor excentricitatea insăși – de altfel caracterizantă pentru mișel – se ascunde parcă timorată sub patul acelui hotel din la fel de dubiosul frankfurt.

[alt interviu houellebecq]

* * *

TuPac Cianur

Eu când aud de gonzo, mă gândesc la filmele porno în care actorul o face și pe regizorul, dar și pe cameramanul aruncându-și în centrul atenției șomâlca după care este avidă cucoana din film. Hunter Thompson este un gagiu care pare-se a oficializat gonzo-ul în activitatea jurnalistică, adică și-a pus la bătaie șomâlca, unii au sărit pe ea, iar apoi a scris despre eveniment. Este cam ceea ce retarzii ăia de la Can Can fac când se pun de-a curmezișul drumului ca să nu treacă Mihaela cu Dany, fac poze multe și le vând apoi ca eveniment exemplar de conduită retardă a unei Dive. Thompson a fost un drogat, bețiv, cu afinități gay – a făcut-o pe peștele (vezi poza) pentru niște băieței și a mai produs și câteva pornoace d’alea. Îl admir pe omul ăsta pentru că este schizofrenic de primul grad. Am ales două bucăți de interviu, unul dat în Vanity Fair (1994), pe modelul oracol de școală primară și un altul apărut un an mai târziu, când se pregătea debarcarea lui Clinton la Casa Albă. Nu peste foarte mulți ani, se sinucidea. Treaba se împuțea – nu cu lumea, ci mai ales cu el.

[interviu thompson]

* * *

tlön

[interviul]

acest interviu ne ofera o recomandare esentiala.

ne arata, de asemenea, ca nu e totul pierdut daca nu o urmam.

 * * *

fiction addiction

Nu prea ma omor dupa interviuri pentru ca de multe ori cei care pun intrebarile ma scot din minti ducand discutia in directii irelevante. Exista evident si exceptii, intervievatori care stiu cu cine au de-a face si ce vor sa scoata de la subiect sau subiecti care intorc intrebarile proaste si vorbesc despre ce vor ei calcandu-si respectuos in picioare intervievatorul. Un interviu pe care il recitesc din cand in cand e unul cu William Faulkner pentru ca e incredibil de bogat in ciuda intrebarilor cliseistice. Pe langa filosofia lui de golan zen, ca nu stiu cum altfel sa o rezum, care ma da gata de fiecare data, interviul are raspunsuri la multe intrebari pe care mi le puneam citindu-l: [interviul]
Si pentru ca Faulkner mi se pare mult mai golan in realitate decat mi l-am imaginat citindu-i romanele, William S. Burroughs care e cel mai mare golan in scris ma surprinde de fiecare data in interviuri prin calm, coerenta si costumul respectabil: [interviul]

* * *

bătrânul safo

Nouă ne place atunci când sud-americanii încearcă să definească literatura, i.e., încearcă să traseze o linie între realism și fantastic. Și după aia încep să vorbească așa serios despre cărțile lor, despre ce-nseamnă să fii scriitor, cu un aer de sfârșeală. Cu alte cuvinte, ne-am gândit la acest interviu cu Roberto Bolano, pentru că are straniul obicei de a retracta tot ce spune.
[interviu bolano]

* * *

chestii livrești

pentru că este posibil ca Marcel Proust să rămână în memoria oamenilor mai mult după acest chestionar-oracol decât pentru ciclul romanesc În căutarea timpului pierdut, aleg acest “interviu” pentru tema propusă. deci, chestionarul pe care Proust l-a completat la 20 de ani. 

[chestionarul/interviul lui proust]

 

* * *

voroncas

interviul ăsta cu woody allen e ca un film perfect de woody allen, e tot miezul lui woody allen acolo, e material dens, e absurdul lui de anii ’60-’70 pe care nu l-a mai regăsit deloc de atâta timp încoace și ne face o mare bucurie să-l revizităm acu în aceste vremuri triste, post-midnight pariziene. (e-n 4 părți, serviți cât aveți poftă și nici nu vă sfiiți!)


„midnight in paris” sau ultima fază a sclerozei lui woody allen

acu că am văzut, cu mare greutate, și ultimul woody allen, midnight in paris, despre care „unele voci”, aparent conștiente de sine și de decăderea sclerotică în care se scaldă de ceva ani buni woody allen, susțineau că gata, vine cu… altceva, că nu-i chiar cine știe ce, dar ar fi o reabilitare acolo, deci văzând semi-mizeria asta de film, mi-a venit boala pe multe alte lucruri și viață în general. despre film e prea la cald să vorbesc și încă mi-e greu să înțeleg altfel decât prin fatalitatea patologicului naivitatea și stilul imbecil cu care ne izbește woody allen de ceva vreme, deși pe mulți reușește să-i păcălească folosind, în modul cel mai evident și strident, vechile-i trucuri-scheme-retorici-principii-logici, cum vrei să-i zici.

de fapt, nimeni nu îndrăznește să recunoască că ultimele lui filme sunt pur și simplu de căcat, n-ai ce fir să mai despici dacă 1. ai un minim de conștiință și cultură cinematografică și 2. ești un așa-zis fan woody allen, adică știi cam ce filme făcea în anii ’70, să zicem, și încă mori după ele și mai știi și cum scrie omul și eventual îți place, deși în textele lui manierismul e și mai… supralicitat, dacă mi-e permisă o asemenea exprimare, și prin urmare trebuie, cred, consumat în doze mici.

și pentru că nimeni nu vrea să recunoască că filmele lui recente sunt atât de slabe, a apărut – vezi prin recenzii și bloguri – un penibil discurs, al îngăduinței, al duioșiei și concesiei prietenești, totul însă pe fondul confortabil al pseudo-simțului critic (cum altfel?): știm că nu e în cea mai bună „etapă de creație”, dar filmul ăsta (oricare dintre astea noi) parcă aduce cu woody allen pe care-l știm cu toții… parcă ne amintește de replicile „alea”, de personajele lui care l-au consacrat, parcă pizda mă-sii, deși e clar că undeva nu e doar o fisură, ci un hău de netrecut între autenticitatea discursului lui allen de acu 30-40 de ani și vagile imitații de azi ale propriilor mecanisme care, ca atâtea lucruri pe lumea asta, nu funcționează o veșnicie.

revenind la midnight in paris, nu ai cum să fii woody allen și să nu-ți dai seama încă că nimeni, dar nimeni de pe pământul ăsta și nu numai nu te poate „imita”. nevrozatul (lui) woody allen a devenit o marcă, un tip psihologic pe care probabil nimeni nu va mai fi în stare să-l reproducă, să-l reprezinte, să-l „impersoneze”. efectul încercărilor de genul ăsta? îl vedeți în midnight în paris și l-am mai văzut și m-a iritat la culme și în whatever works. nu i-ați da în cap lui owen wilson (gil)? eu da. mi-a făcut șanț pe creier tot filmul, pentru că îl juca pe woody allen boemul-artistul-stângaci&co., plus tonul, expresia feței, gesturile, modul de articulare a cuvintelor, totul era o copie nemernică.

de fapt, filmul e compromis din concepție, am impresia. nu poți vorbi – nu ai voie! – despre parisul anilor ’20 sau cel din belle epoque înglobând și reciclând – nici măcar cu intenții mega-hiper-ironico-parodice, ceea ce oricum nu-i mai iese lui woody allen de data asta – numai și numai clișee, până la îngrețoșare. dacă erai mare pasionat de interbelicul boem parizian, după filmul ăsta nu vei mai fi. tușa groasă dintotdeauna i-a plăcut lui woody allen, dar i-o tolerai, pentru că știa să dozeze nuanțele, acu nu, frate, îți îndeasă molozul pe gât o oră jumate. faptul că într-o oră jumate îmi înșiri cu maximă ostentație ceea ce știm cu toții că forma boema pariziană a vremii, cuplul fitzgerald, hemingway (foarte prost gândit și construit personaj, vorbind exclusiv în clișeele scrierilor lui), picasso, gertrude stein, dali, bunuel, man ray (cu ăștia 3 e una dintre cele mai jalnice scene ale filmului), t.s. eliot, cocteau sau mai vechii toulouse-lautrec, gaugain sau degas, plus alții doar menționați, toți ăștia susțin tema scriitorului în film. scriitorașul incert față-n față cu marii maeștri, care, desigur, nu și-i poate proiecta decât prin filtrul lecturilor (deformatoare? naive?) și al imaginarului anecdotic care învăluie inevitabil o asemenea epocă. să zicem că accept parada asta de nume și figuri, sperăm voit schițate superficial, din care eu, fie că-s cunoscător, fie că-s un dobitoc, nu mă aleg cu absolut nimic, zero plăcere.

deci acceptăm jocul ăsta infantilizant dintre lumi, realități și ficțiuni, de dragul amuzamentului facil. trecând însă de partea cealaltă a poveștii, a „observației socio-psihologice”, ca să zic așa, raporturile dintre personajele „reale” ale filmului sunt complet aberante, trasate cu o tușă și mai groasă și tot insistă pe ele, că poate n-ai înțeles. umplutură, umplutură, redundanță, discuții pentru imbecili, lipsite desigur de gratuitatea „aia” absurdă tipică lui woody allen; poate numai urme vagi de așa ceva. iar eu m-am umplut de energii negative. ultima juma de oră am văzut-o pe fast forward, căci nu se mai putea, îmi era jenă să mă mai uit.

filmul ăsta nu funcționează, e complet greșit și dacă-l iei drept o simplă farsă, o parodie, o „comedie romantică”, ce vrei tu. pe orice parte l-aș întoarce, pe seama oricărui tip de intenție l-aș pune, din orice perspectivă l-aș privi, rezultă un film întristător de slab, care nu te poate păcăli o clipă. hai că deja dau pe-afară de silă.


julien green, bucăți de jurnal

jurnalul lui julien green cuprinde 18 volume – enorm -, întinse pe 71 de ani (1926 – 1997), iar antologia de la humanitas, cu un titlu nefericit ales („plăcerea de a te povesti ție însuți. pagini de jurnal”) și editată neglijent, cu nenumărate greșeli de ortografie și omisiuni, selectează câteva note pe an, din 1928 până în 1976. în aproape 400 de pagini, 50 de ani de viață și de gânduri sunt comprimați și decupați aproape aleatoriu, dar poate că nu-i chiar o tragedie, pentru că oricum jurnalele tindem să le citim răzleț. implicit selectiv cum am citit până acum, jurnalul e o minunăție.

julien green moare în 1998, iar jurnalul său integral și necenzurat vă apărea, conform testamentului, după 50 de ani de la moarte, adecă în 1948 2048, dac-om mai fi. și chiar de-om fi, greu de crezut că prindem și traducerea în română – eventual într-o ediție măcar decentă.

dar ia gata cu meschinăriile!

1929, 17 aprilie. Ce-ar zice lumea dacă ar afla că, citind după cină câteva povestiri cu strigoi, am ieșit din cameră ca să nu rămân singur acolo și m-am dus să beau trist o halbă de bere blondă într-o berărie pustie? E ridicol. (p. 28)

1929, 27 aprilie. Plon îmi oferă un contract pe timp de cincisprezece ani. Câte războaie și revoluții vor fi măturat contractele până în 1945! Oricum, e mare lucru să trăiești cinci ani, zece ani fără mari supărări. (p. 29)

1932, 5 decembrie. Ieri seară, am hoinărit prin Montmartre în vânt și ploaie. Tristețea nesfârșită a bulevardului Clichy, a mulțimii aceleia care nu știe cum să se distreze. Ce fericire pentru ea dacă s-ar restaura sclavia! N-ar mai cunoaște spaima timpului liber. (p. 47)

1933, 9 februarie. [Anatole] France critică obiceiul de-a face însemnări când citești (dar nu tot el a spus că orice lectură fără însemnări este o reverie?) căci, spune el în substanță, ceea ce mâna scrie, memoria pierde numaidecât. Câteva ore mai târziu, în Platon-ul lui Pater citesc următoarele: „Însemnarea pe care o notează în fugă pe margine cititorul neatent ca să-și aducă aminte nu-i altceva, și noi știm bine asta, decât un rămas-bun definitiv de la ceea ce voia să-și fixeze în memorie”. (p. 51)

1933, 23 februarie. Ajuns la a șaptea sau a opta carte, scriitorul mediocru nu mai scrie decât cu ajutorul clișeelor pe care și le-a fabricat singur și care îl scutesc să mai gândească, lăsându-l cu iluzia că se exprimă într-un mod personal. Adevăratul scriitor e totdeauna la prima lui carte. (p. 52)

1933, 28 februarie. Alaltăieri la Dali, ca să-mi iau tabloul, căci este luna mea. (În fața dificultăților financiare ale pictorului, douăsprezece persoane s-au angajat să-i asigure un fel de mică rentă timp de un an de zile, fiecare primind în schimb un mic tablou sau două desene.*

1934, 24 martie. Azi dimineață, la Passy, am început să mă gândesc brusc la tot ce nu poate fi exprimat în ceea ce încercăm să spunem, cu condeiul în mână. Până-ntr-atât, în ce mă privește, încât a scrie nu înseamnă altceva decât a face aluzie la ceea ce nu poate fi exprimat – pentru că nu există cuvinte… Degeaba te străduiești, ceva scapă totdeauna. Limbajul omenesc nu depășește anumite limite. (p. 66)

dar în fine. în locul fragmentelor ăstora puteau fi foarte bine atâtea altele. unele însemnări, trebuie spus, ca atmosferă, ca ton, amintesc de jurnalul lui m. sebastian (și al multor altora pe care nu le-am citit) – în fond, e și o suprapunere temporală acolo, un… spirit al veacului, iar războiul era pe-aproape.

____________________________

* iar j. green și-a ales un tablou mic, „devenire geologică”, cu un cal pe cale de-a se preschimba în stâncă în mijlocul unui deșert.


mâzgăleli cu premii

la/lu cine îi place și-i vine ușor să deseneze, să dea la mâzgă sau să (tă)mânjească prin photoshop sau alte mijloace grafice tradiționale iată ce provocări – că numai așa se zice-acu – îi înfățișez:

– un simpatic concurs paris review, pornind de la poza de mai jos (pe care o știm deja cu toții) și de la prosopul șmecheros de supt burroughs. ce tre’ să facem noi, adică voi, e să-l punem pe prosop pe scriitorul nostru preferat! și putem câștiga chiar prosopul paris review, să ne dăm mari cu el pe plajă. pentru restul informațiilor juridico-administrative, bagă aici.

– a doua misiune grafică e mai de căcat, ce-i drept, dar distracția actului creativ & creator nu se anunță mai prejos – din contră! deci bookdepository ne invită să concepem coperta unei cărți siropoase, avem acolo template etc. partea mișto vine abia la final, premiul constând în cărți de la mills & boon, adică în principal cărți de factură, ca să zic așa, romantică… da’ nu contează, căci orice carte merită citită! dară să ne grăbim până pe 22 iulie. detalii aici.

hai spor la desenat și „designat”!


cultura literară pă înțelesul tuturora

că pe la master aerul e (mai) superior nu încape îndoială dacă ne aruncăm ochii peste rezultatele sesiunii, unde ruptu’ ăla care are vreun 8 sau 9, mă-sa-i… se știe! aceasta fiind situația, îmi imaginez, mai departe, că tuată lumea, genială cum se dovedește, va primi bursă, dar cum bani îs puțini – alfel n-are cum – îmi imaginez, și mai departe, că ăia 300 dă lei/lună vor deveni, să zicem, un 50, așa, pentru încurajare, întru mica fericire a tuturora, să aive de-un suc, de-un cogeac, astea, și poate – de ce nu… e o șanse… – de-o carte d-aia de 3 lei de la tritonic – editura mea de suflet! -, aruncată prin cutie, cum s-a-ntâmplat săptămâna trecută pe la litere. s-au gândit ei aja, nush cum draq, să ne-o dea alternativ la cultură cu enciclopaedia lu’ andreea marin sau cu celebra colecție SAS, de Gerard de Villiers, cu intrigi hiper-polițisto-teroriste și cu gagici cvasiguale pe copertă, de care mai citea taică-miu pă la baie.

carevasăzică, provocarea intelectuală se ține tare, concurența ie acerbă spre aprigă, iar fiecare zi e o luptă. zilele trecute, o colegă – care ie și profesuară la o școală generală, deși zicea că și-a dat demisiah! -, o colegă care, în ciuda unor evidente neajunsuri – începând de la articularea sunetelor până la logica discursului și a ideilor precare pe care se screme să le emită – a reușit în toți acești ani de trudă poate nu să impresioneze profesorii, dar în mod cert să-i convingă de normalitatea sa, deci această colegă care mereu are ceva esențial de transmis, chiar și sau mai ales în momentele când se cuvine să (se) tacă și să (se) mediteze asupra unor chestiuni etc., deci această colegă îmi oferă bibliografia de la un curs nou la care n-am ajuns, să mi-o trag și io la cserocs, precizând că a notat niște treburi pe ea. nu, nu mă deranjează, îi zic io. uameni suntem. întâmplător, cursul se anunță foarte mișto, pe numele lui „romanul lecturii și lectura romanului”.

deși trecuse dăcât o zi numa’ de la primirea bibliografiei, colega noastră își notase deja, cu acribie filologică, cotele de bibliotecă ale câtorva cărți. frumos, ce pot să spun?! însă nu mică mare-mi fu mirarea când am văzut următuarele, scrise de însăși mâna ei inocentă: Jocul dragostei și al întâmplări, Marivo (?), Don Quixote (căci se subînțelege automat și de la sine că noo, românilor, ne ie cel mai la îndemână și cel mai firesc cu putință să folosim titlul în engleză!), iar mai jos Cundera (?).

(nu) pot decât să adaug că:

  • marivaux era deja menționat în bibliografie
  • acu vreo doi ani, am scris pe vechiu-mi blog yahoo despre o situație similară, având-o ca (și) protagonistă pe aceeași studentă, care scrisese la rândul ei (iar io văzusem nu altfel decât cu ochii mei că era lângă mine) în timpul unui curs Highdeger (ceea ce nu denotă puțină imaginație, ce-i drept) și Husăl sau Husel (nu-mi amintesc ezact)
  • (puțin off topic așa, dar în aceeași paradigmă) o fostă colegă – pe care am crezut-o multă vreme, în limitele unei interacțiuni minime, totuși, un exemplar uman cât de cât normal (deși vinci zice că „părea la fel ca toate de la început”) -, în prezent la master la comunicare/publicitate,  că acolo ie miezu’, are și blog – foarte frumos din partea ei! -, dar unul mai… profesional așa (sper, susținut și de bucurenci), cu titlul Fi Om…fi ECOnOM! te-ai prins?!

p.s. din profesionalism – și ca să nu mă mai suspecteze tovarășii și dujmanii de ticluiri & uneltiri – atașez și materialele vizuale care vor vorbi ca de la sine.


%d bloggers like this: