Tag Archives: scriituri

„midnight in paris” sau ultima fază a sclerozei lui woody allen

acu că am văzut, cu mare greutate, și ultimul woody allen, midnight in paris, despre care „unele voci”, aparent conștiente de sine și de decăderea sclerotică în care se scaldă de ceva ani buni woody allen, susțineau că gata, vine cu… altceva, că nu-i chiar cine știe ce, dar ar fi o reabilitare acolo, deci văzând semi-mizeria asta de film, mi-a venit boala pe multe alte lucruri și viață în general. despre film e prea la cald să vorbesc și încă mi-e greu să înțeleg altfel decât prin fatalitatea patologicului naivitatea și stilul imbecil cu care ne izbește woody allen de ceva vreme, deși pe mulți reușește să-i păcălească folosind, în modul cel mai evident și strident, vechile-i trucuri-scheme-retorici-principii-logici, cum vrei să-i zici.

de fapt, nimeni nu îndrăznește să recunoască că ultimele lui filme sunt pur și simplu de căcat, n-ai ce fir să mai despici dacă 1. ai un minim de conștiință și cultură cinematografică și 2. ești un așa-zis fan woody allen, adică știi cam ce filme făcea în anii ’70, să zicem, și încă mori după ele și mai știi și cum scrie omul și eventual îți place, deși în textele lui manierismul e și mai… supralicitat, dacă mi-e permisă o asemenea exprimare, și prin urmare trebuie, cred, consumat în doze mici.

și pentru că nimeni nu vrea să recunoască că filmele lui recente sunt atât de slabe, a apărut – vezi prin recenzii și bloguri – un penibil discurs, al îngăduinței, al duioșiei și concesiei prietenești, totul însă pe fondul confortabil al pseudo-simțului critic (cum altfel?): știm că nu e în cea mai bună „etapă de creație”, dar filmul ăsta (oricare dintre astea noi) parcă aduce cu woody allen pe care-l știm cu toții… parcă ne amintește de replicile „alea”, de personajele lui care l-au consacrat, parcă pizda mă-sii, deși e clar că undeva nu e doar o fisură, ci un hău de netrecut între autenticitatea discursului lui allen de acu 30-40 de ani și vagile imitații de azi ale propriilor mecanisme care, ca atâtea lucruri pe lumea asta, nu funcționează o veșnicie.

revenind la midnight in paris, nu ai cum să fii woody allen și să nu-ți dai seama încă că nimeni, dar nimeni de pe pământul ăsta și nu numai nu te poate „imita”. nevrozatul (lui) woody allen a devenit o marcă, un tip psihologic pe care probabil nimeni nu va mai fi în stare să-l reproducă, să-l reprezinte, să-l „impersoneze”. efectul încercărilor de genul ăsta? îl vedeți în midnight în paris și l-am mai văzut și m-a iritat la culme și în whatever works. nu i-ați da în cap lui owen wilson (gil)? eu da. mi-a făcut șanț pe creier tot filmul, pentru că îl juca pe woody allen boemul-artistul-stângaci&co., plus tonul, expresia feței, gesturile, modul de articulare a cuvintelor, totul era o copie nemernică.

de fapt, filmul e compromis din concepție, am impresia. nu poți vorbi – nu ai voie! – despre parisul anilor ’20 sau cel din belle epoque înglobând și reciclând – nici măcar cu intenții mega-hiper-ironico-parodice, ceea ce oricum nu-i mai iese lui woody allen de data asta – numai și numai clișee, până la îngrețoșare. dacă erai mare pasionat de interbelicul boem parizian, după filmul ăsta nu vei mai fi. tușa groasă dintotdeauna i-a plăcut lui woody allen, dar i-o tolerai, pentru că știa să dozeze nuanțele, acu nu, frate, îți îndeasă molozul pe gât o oră jumate. faptul că într-o oră jumate îmi înșiri cu maximă ostentație ceea ce știm cu toții că forma boema pariziană a vremii, cuplul fitzgerald, hemingway (foarte prost gândit și construit personaj, vorbind exclusiv în clișeele scrierilor lui), picasso, gertrude stein, dali, bunuel, man ray (cu ăștia 3 e una dintre cele mai jalnice scene ale filmului), t.s. eliot, cocteau sau mai vechii toulouse-lautrec, gaugain sau degas, plus alții doar menționați, toți ăștia susțin tema scriitorului în film. scriitorașul incert față-n față cu marii maeștri, care, desigur, nu și-i poate proiecta decât prin filtrul lecturilor (deformatoare? naive?) și al imaginarului anecdotic care învăluie inevitabil o asemenea epocă. să zicem că accept parada asta de nume și figuri, sperăm voit schițate superficial, din care eu, fie că-s cunoscător, fie că-s un dobitoc, nu mă aleg cu absolut nimic, zero plăcere.

deci acceptăm jocul ăsta infantilizant dintre lumi, realități și ficțiuni, de dragul amuzamentului facil. trecând însă de partea cealaltă a poveștii, a „observației socio-psihologice”, ca să zic așa, raporturile dintre personajele „reale” ale filmului sunt complet aberante, trasate cu o tușă și mai groasă și tot insistă pe ele, că poate n-ai înțeles. umplutură, umplutură, redundanță, discuții pentru imbecili, lipsite desigur de gratuitatea „aia” absurdă tipică lui woody allen; poate numai urme vagi de așa ceva. iar eu m-am umplut de energii negative. ultima juma de oră am văzut-o pe fast forward, căci nu se mai putea, îmi era jenă să mă mai uit.

filmul ăsta nu funcționează, e complet greșit și dacă-l iei drept o simplă farsă, o parodie, o „comedie romantică”, ce vrei tu. pe orice parte l-aș întoarce, pe seama oricărui tip de intenție l-aș pune, din orice perspectivă l-aș privi, rezultă un film întristător de slab, care nu te poate păcăli o clipă. hai că deja dau pe-afară de silă.

Advertisements

consolări & consemnări

Luni, 14 martie [1938]

Nu sunt deloc mulțumit de viața pe care o duc. Citesc pe apucate o carte, nu scriu nimic, nu lucrez, îmi pierd vremea pe la Roman, pe la Fundație, și păstrez din toate astea un sentiment de agitație, de fărâmițare. Aș vrea să lucrez – și nu am curajul să încep. Asta ar presupune un efort de organizare, de disciplină.

Voi pleca de Paști la Paris? Voi pleca la Balcic? Voi mai scrie vreodată Accidentul? Voi mai scrie cartea despre roman?

Trăiesc pe apucate, de la zi la zi. Nu am bani, hainele mi se rup și nu aștept nimic, decât să se facă seară, să se facă dimineață, să vie joia, să vie duminica. Toate astea de ce? și până când?

Miercuri, 16 [martie 1938]

Nu știu ce am. Sunt mereu obosit. Incapabil de un efort susținut câteva ore. Ultima cronică pentru Fundație am scris-o în câteva zile, ștergând, citind cu glas tare, pierzând șirul, dezvoltând prea mult incidentele, tăind scurt ideile principale. Văd prost, gândesc și mai prost. […]

Mihail Sebastian, Jurnal (1935 – 1944)


jurnal de humulești (II)

scotocind din nou pozele de pe la târgu neamț, mi-am dat seama, desigur, că farmecul & voluptatea estetică a humuleștiuletelui  rămân de ne(sur)prins în poze, însă chiar și așa îmi voi încheia – mai mult din rațiuni etnografice, de data asta – micul ‘proiect’.

placa lui sadoveanu. scrisă parcă în stilul poveștilor sale…

turizm ecstrem

copita literară a lui sadoveanu (un fel de unghie de la piciorul stâng, hehe)

oracol postsadovenian (caietele de impresii ale vizitatorilor muzeelor ar trebui studiate serios – sunt o mină de aur și de căcat deopotrivă)

poezie, poezie…

artificii sintactice – tot pentru sadoveanu

orice mănăstire care se respectă susține că are câte ceva din crucea sfântă, iar noi trebuie să credem (în evul mediu bisericile catolice se băteau – cu pumnii-n piept – pentru bucățele din sfântul prepuț)

balansoar mănăstiresc, folosit cu evlavie de măicuțe

porno muzeul de etnografie din tg. neamț

adevăr sau provocare (1)

adevăr sau provocare (2)

ursul păcălit de vulpe. vulpea fute peștele

porno țărăncuța, fostă manechină de tricotaje

asta se bea la cârciuma “la smărăndița”. sau frutti fresh & alte rarități. c-așa era pe vremea lui creangă

fantastik

postmodernitate

scenă din ‘grupul statuar’ amintiri din copilărie. cu frunze

și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. amin.


totul despre cărţi

– Cărţile Pe Care Nu Le-ai Citit – Cărţile De Care Te Poţi Lipsi Să Le Citeşti – Cărţile Create în Alte Scopuri Decât Lectura – Cărţile Deja Citite Fără Să Fi Fost Nevoie Să Le Deschizi Pentru Că Aparţin Categoriei Cărţilor Deja Citite Înainte De A Fi Fost Scrise – Cărţile Pe Care Dacă Ai Avea Mai Multe Vieţi De Trăit Cu Siguranţă Le-ai Citi Şi Pe Acestea Cu Plăcere Dar Din Păcate Zilele Pe Care Le Mai Ai De Trăit Sunt Câte Sunt – Cărţi Pe Care Ai Intenţia Să Le Citeşti Dar Mai Întâi Ar Trebui Să Citeşti Altele – Cărţi Prea Scumpe Pe Care Ai Putea Să Aştepţi Să Le Cumperi Când Vor Fi Vândute La Jumătate De Preţ – Cărţi Idem Ca Mai Sus Când Vor Fi Publicate În Ediţii De Buzunar – Cărţi Pe Care Ai Putea Să Le Împrumuţi De La Cineva – Cărţi Pe Care Toţi Le-au Citit Deci E Aproape Ca Şi Cum Le-ai Fi Citit Şi Tu – Cărţile Pe Care De Atâta Vreme Ai Programat Să Le Citeşti – Cărţile Pe Care Le Căutai De Ani De Zile Fără Să Le Găseşti – Cărţile Care Tratează Ceva De Care Te Ocupi În Clipa Asta – Cărţile Pe Care Vrei Să Le Ai La Îndemână Pentru Orice Eventualitate – Cărţile Pe Care Ai Putea Să Le Pui Deoparte Ca Să Le Citeşti Eventual La Vară – Cărţile Care-Ţi Lipsesc Pentru A Le Pune Alături De Alte Cărţi Din Biblioteca Ta – Cărţile Care Îţi Inspiră O Curiozitate Neaşteptată, Frenetică Şi Greu De Justificat – Cărţile Citite Cu Mult Timp În Urmă Pe Care Ar Fi Momentul Să Le Reciteşti – Cărţile Pe Care Te-ai Prefăcut Întotdeauna Că Le-Ai Citit Dar Ar Fi Momentul Să Te Hotărăşti Să Le Citeşti Cu Adevărat –

adică Dacă într-o noapte de iarnă un călător, Italo Calvino


o listă ca toate listele

n-am să fac vreo teorie a „listelor” (sau a plăcerii de face liste), căci, desigur, n-aș fi în stare.

dar a făcut-o, în stilul lui (mare), umberto eco în „vertigo”. lista infinită. sau a infinitului.

o face barthes pe unde apucă, făcând pe interesantul, exhibându-și contradicțiile și idiosincraziile.

o face, citându-l pe barthes, barnes.

ce e ”pillow book”-ul lui greenaway – o carte-listă a dorințelor, fanteziilor, plăcerilor (care contează cu adevărat: ale literaturii și ale trupului).

iată și un articol mișto din aceeași listă a listelor.

am și eu un soi de carnet-agendă. negru, auster, deci perfect în felul lui. pe care scrie nu altceva decât ”black list”. e încă neînceput.


cum să te faci că scrii

uite ceva misto – pentru scriitori si nescriitori, scribi sau grafomani(aci), 10 (false) reguli, un soi de making of al scrierii:

1. scrie cat de repede poti.

2. permite-ti sa pierzi cu totul controlul in timp ce lucrezi.

3. nu te opri sa cenzurezi sau sa refaci nimic.

4. nu te opri ca sa te lamuresti ce-ai scris. nu analiza nimic. nu incerca sa gandesti sau sa prinzi logica cuvintelor pe care le-ai scris.

5. nu da atentie ortografiei, gramaticii sau punctuatiei.

6. scrie pe toata pagina, nu te preocupa de alineate sau randuri.

7. daca nu-ti vine in cap nimic despre care sa scrii, scrie despre asta.

8. nu verifica nimic din ceea ce ai scris.

9. daca-ti vine-n cap o idee jenanta, dureroasa sau inspaimantatoare, pune-o imediat pe hartie.

10. dupa ce ai terminat de scris, uita-te pe material daca exista ceva ce poti utiliza (un cuvant, o fraza). pastreaza-l. restul arunca imediat.

[glenn alterman, “creating your own monologue”]

_______________

ei, si de-abia de-aici incepe scrisul pe bune. enjoy it!


(şi) despre flaubert

“papagalul lui flaubert” e o carte pe care mi-ar fi placut s-o scriu. s-o pot scrie. s-o fi putut scrie etc.

gustave a invatat-o pe caroline multe lucruri despre literatura. o citez: “considera ca nici o carte bine scrisa nu poate fi periculoasa.” sa inaintam vreo saptezeci de ani in timp, pana la o alta familie, intr-o alta parte a frantei. de data asta, personajele sunt un baiat cu pasiunea cititului, o mama si o prietena a mamei, pe nume mme picard. mai tarziu, baiatul avea sa-si scrie memoriile. citez din nou: “mme picard era de parere ca un copil are voie sa citeasca orice.” […] baietelul, cunoscand opinia frecvent exprimata a prietenei mamei sale, profita de prezenta ei si cere permisiunea sa citeasca un roman care a starnit un adevarat scandal. “dar daca micutul meu citeste astfel de carti la varsta asta”, protesteaza mama, “ce va citi cand creste mare?” “atunci le voi trai”, ii raspunde copilul. a fost una dintre cele mai inteligente replici din copilaria sa. […] baietelul era jean paul sartre. romanul, “madame bovary”. [p. 141-142]

dar cartile pe care un literat nu reuseste sa le scrie in tinerete difera de cele pe care nu reuseste sa le puna pe hartie dupa ce s-a declarat profesionist. acestea din urma sunt non-carti pentru care trebuie sa-si asume raspunderea. [p. 158]


Dear colleague,

27 Oct 1906

[…]

I am glad to hear that your Russian girl is a student; uneducated persons are at present too inaccessible for our purposes. The defecation story is nice and suggests numerous analogies [!]. [..] The third to fourth year is the most significant period for those sexual activities which late belong to the pathogenic ones. […] It is not unusual for babies to soil the hands of those who are carrying them. Why should that not have happened in her case? And this awakens a memory of the father’s caresses during her infancy. Infantile fixation of the libido on the father – the typical choice of object; anal autoerotism. […] It must be possible, by the symptoms and even by the character, to recognize anal excitation as a motivation. Such people often show typical combinations of character traits. They are extremely neat, stingy and obstinate, traits which are in a manner of speaking the sublimations of anal erotism. Cases like this based on repressed perversion can be analyzed very satisfactorily.

You see that you have not bored me in the least. I am delighted with your letters.

Sincerest regards,

Yours, Dr. Freud

________________________

* scrisoarea lui Jung este… ma rog, pe celalalt blog al meu. (pentru moment nu inteleg de ce nu pot introduce linkul ala nenorocit.)


%d bloggers like this: