Tag Archives: the chronicle ro

>>

„Vezi că nu știi să speli un mort? spuse el. Vroiai să-l îngropi cu murdăria într-însul?”
am scris aci. niște bucăți, ca să nu uit. pomelnice.


lista imposibilă

o fată dă bucuroasă share pe fb acestui articol, făcând exact gestul banal și indecent, ăla care-ți trece prin minte imediat și de care, la fel de repede, trebuie să te cureți. întocmește deci o scurtă listă (gurmandă fiind!) cu meniul pe care și l-ar alege înainte să fie executată (că despre asta vorbim aici, nu despre mâncărurile noastre preferate). pe ea se regăsește, desigur, și salata de boeuf cum o face numai mama.

inocența, inconștiența. confuzia generală.


cum să scrieți un poem modern

nu vreau să plec în vacanță înainte de a vă reaminti cum puteți deveni poeți și poete. luna august, luna molcomă a reveriei în care aveți posibilitatea să stați la terasă, să beți un mojito și, de ce nu, să așterneți pe hârtie, un vers, două, trei, apoi inspirația va curge de la sine, căcălău. important e să nu lăsați ridicolul – simțul ridicolului – să vă împiedice, căci acesta-i cel mai mare rău care i se întâmplă omului în procesul de creație! dacă vă țineți de treabă, într-o săptămână gata volumul.

Nu în ultimul rând, vreau să vă împărtășesc, de asemenea, secretul, adică rețeta, poeziei române contemporane. Dacă vrei să fii un poet de succes cu priză la colesterol de adolescente tardive (ceea ce-i de-ajuns, măcar pentru debut) trebuie să spui – mai exact, să povestești – în repetate rânduri, dar cu minimă variație, dacă nu chiar fix la fel, care-s melodiile pe care le ai în playlist la un moment dat (pe Ipod, să zicem, sau, dacă n-ai bani de Apple ori, și mai grav, ești, cum ar veni, anti-Apple, pe rabla ta de mobil, care vine și el cu povestea lui – trebuie profitat de orice detaliu, de orice mizerie, deșeu intim ce te-nconjoară), pe care le asculți pe repeat, obsesiv, pe care le știi pe de rost (și aici firesc e să dai și un vers-cheie), pe care nu le știi pe de rost și, înduioșător, le încurci versurile sau improvizezi unde nu le înțelegi, în fine, drăgălășenii de acest fel. Totuși, nu e bine să rămâi în zona asta a gratuitului oarecum banal; acest stadiu trebuie degrabă consumat, până nu se destramă vraja, pentru a merge la nivelul următor, ușor metafizic, unde, pe același ton trist, egal, sictirit și jignitor de indiferent, să abordezi teme tragice, precum: moartea, viața, viața în doi, despărțirea, singurătatea, nebunia, erosul. Poți începe chiar așa:

ți-am verificat contul de facebook,
mi-ai verificat mailul pe yahoo
că pe gmail nu știai parola
apoi ți-ai adunat câteva haine
sutienul albastru pe care ți l-am luat din vamă (mai știi?)
parfumul scump (ăsta nu era de la mine)
niște cărți (poate rushdie?)
și apoi ai plecat
cred că ai și trântit ușa.
sau poate mi s-a părut.
cumpărăturile de la mega image zac pe hol nedesfăcute
mă uit pe tavanul negru
în căști – lamentoul lui *** [aici bagi cântărețul tău sau al ei preferat]
îl ascult încontinuu de trei zile
să fi fost un semn
cine știe
eu sunt blocat
mă ridic și mă duc să-mi iau o sticlă de whisky
că n-a mai rămas nici o picătură
de la ultimul dezmăț
doar rujul tău vinețiu pe un muc de țigară –
n-ai mai reușit să te lași de când ești cu mine
dar poate acum

Etc. Etc. Dacă reușești, așadar, să te menții în zona asta – firește, am dat doar un umil exemplu și eu – foarte probabil că vei primi și un premiu pentru debut. Bine, se subînțelege că nu e nici chiar așa de simplu – altfel toți proștii ar scrie versuri și ar publica volume. Ideea e să ai un sistem filosofic în spate, îți dai seama, un Weltanschauung închegat. În fine, nu uita totuși că poezia nu prea vinde. Nu mai e respectul care era odată, pe vremea romanticilor. Ăștia nu mai cred în Poet.

Și acum îndrumări lirice pentru tinerele și neinițiatele poete, dar pline de elan și speranță (că până acum ne-am referit doar la sexul vârtos): voi trebuie să scrieți despre ciclu, adică despre ce aveți voi mai de preț. Succesul se va târî la picioarele voastre, atent epilate.

[textul integral, aici]

 


foucault la pizza hut

când aveau ăștia de la pizza hut (ce-mi mai place mâncarea de la ei, recunosc, mai puțin pastele alea pișate, io le fac de zeci de mii de ori mai bune) oferta de luni seara cu „iei o pizza, mănânci câte vrei”, perversitatea era, desigur, că chestia se aplica pentru o singură persoană numai. nu veneai cu tovarășii, 6 la masă, plăteați o pizza și mâncați 20, nu, nu așa stătea treaba, oricât ați fi visat voi; regulile erau dure: ești tu cu gagicu într-o seară romantică, să zicem, el zice că vrea o pizza (la ofertă, să se știe), tu-ți iei doar de băut? eh, ai făcut o mișcare greșită, chelnerița deja știe că tu vei lua din pizza lu gagică-tu și că împreună puneți la cale să-i trageți pe sfoară, deci va fi cu ochii pe tine ca pe butelie. dacă ai doar un pahar cu apă în fața ta și te surprinde din priviri – sau, doamne-ferește, direct la fața locului – mestecând ceva, te-ai dus pe pulă, îți stă dumicatu-n gât și rămâi stigmatizată pe viață. de-aici începe urmărirea, jocul tensionat din priviri, de parcă ești fix în foucault cu mecanismele infailibile de supraveghere & pedepsire: știi că ești privit sau că poți fi oricând zărit cum comiți infamia, deci îți reglezi automat și tu comportamentul, te fofilezi, bagi în gură pe sub masă, întorci capul când trece torționara, lași privirea în jos și-ți oprești mestecatul sau înghiți brusc nemestecat ca să scapi mai repede de sub tirania privirii acuzatoare. s-a dus dreacu plăcerea mâncatului, ești într-o cursă a morții, indigestia e deja pe maț, ești numai tu cu ea – adina, cristina, alina sau cum le mai poate chema pe amazoancele astea de la pizza hut – într-o luptă în care fiecare îmbucătură pe sub mână e o mică victorie împotriva sistemului opresiv, împotriva alienării.

apoi te duci acasă și mănânci și tu ca omu, dar realizezi că nu mai are nici un farmec.

morala e că mai bine-ți comanzi o pizza barocă de la jerry’s la miezul nopții. altă anecdotă cu tâlc și miez am scris aici, a sosit vremea înțelepțirii, dragii mei.


%d bloggers like this: