Tag Archives: urbane

oameni frumoși, oameni creativi, ultimii oameni

pe vremuri când eram tânără mai mergeam pe la căcat, că eram și io bucuroasă că ies din casă, că stau noaptea, că văd oameni, că… îmi trăiesc vieața! acu nu mai e cazul, cu greu mă urnesc să merg la un eveniment cu mulțimi și necunoscute pentru că știu deja în mizantropia mea nemernică că va fi de căcat. dar e  străfulgerarea aia diavolească de moment când îți zici, printr-un soi de pseudorevelație extremă, că totuși dacă e mișto; că hai că-i bine, mai faci și tu ceva, uite, ești viu, ieși cu lume, te scalzi și te pierzi nițel în mulțime, bei și fuți. (mă rog, bei și fuți prea bine acasă, deci argumentul e subțire.) în fine, etc. etc. dar treaba e că uit uneori că-s anacronică și futută-n cap și sălbatică la inimă și împrumut din stările altora ca să mă urnesc până la urmă. și așa mi-a fost dat să ajung aseară la hangarul ăla super-mega-experimental, m-am căcat pe mine de toate efectele alea, îți dai seama, pe aeroportul băneasa unde avea concert woodkid, deși cine plm e woodkid, nici nu vreau să știu.

am stat vreo juma de oră să intrăm, poate mai mult, în frig, ceață și uitare; mi-era lene să fac cale-ntoarsă prin mulțimea concentrată. numai lumea bună a bucureștiului, urbanii cei mai stilați și mai exotici și mai excentrici în sensul acelei excentricități banale care a devenit normă. ăștia-s chitiți pă distracție nebună, cum s-ar spune, se vede pe ei determinarea. (e ca atunci când îți propui să te simți bine; ca la aniversări, ca la nuntă, ca la revelion. trebuie să te simți bine. nu se poate să nu te simți bine, nu ești normal dacă nu te simți bine, tre să știi să te distrezi.) lume neconvențională, lume rebelă, lume creativă, lume care are ceva de zis și de arătat. în fine, oroarea tipică. îmi trag mai bine fularul pe față și mă gândesc ce futere e viața asta, îmi degeră picioarele deși am cizme. mă uit apoi la pizdele îmbrăcate estival și experimental, cum ar veni. cred că merită dârdâiala dracului, mai ales că tre să scoți în noaptea asta o serie generoasă de poze cu tine și tovarășii tăi ca să le arăți la sclavi că-ți trăiești viața la maxim.

în fine, după niște tuburi și culoare lăbărite cu tot soiul de efecte ridicole, ajungeai în final în gigantica hazna distopică. iar asta nu pentru că spațiul în sine nu era mișto, ci pentru că dădea pe-afară de populație. iar puhoaiele năvăleau în continuare. singurul mod în care aș fi putut să extrag ceva din experiența asta era să mă droghez înainte. așa da. așa fac față mai bine simulacrului. altfel evident te izbește absurditatea gândului că ai venit să stai pentru câteva ore într-o bubuială autistă, închis și strivit cu alte câteva mii de oameni pe care practic îi urăști, înțepenit chiar, pentru că mersul să-ți iei ceva de la bar sau la garderobă era practic aceeași nedefinită așteptare tâmpă și e comic cum alegem mai tot timpul să transformăm un mecanism elementar de umilire într-un soi de fapt divers și firesc al lumii ăsteia. cum ar fi să stai la o coadă uriașă ca să-ți iei o băutură. cum ar fi să stai la orice coadă ca să-ți iei ceva de mâncare sau altceva. cum ar fi să cobori sâmbătă seara într-o cavernă împuțită de fum și iz de canal din centrul vechi ca să dansezi pe ultimele scursuri muzicale, în semn de libertate, eliberare și de exprimare a sinelui tău viu și tânăr și creativ (pentru că observ acu că toți sunt creativi. faci ce faci și ești creativ. ai idei. scoți pe cur avortonul de idei și ești creativ, îmi place, e mai simplu ca niciodată, cred că a sosit ceasul să fiu și eu creativă!). asta ca să iau ca exemple dintre cele mai mizere situații. un gând ca ăsta îmi face șanț pe creier. deci cum am constatat că era imposibil să ajung la bar, deci imposibil să mă rup de alcool ca să simt și eu vibe-ul atmosferei, m-am cărat degrabă. a fost o aventură kafkiană de mâna a treia să găsesc ieșirea.

apoi m-am dus și am băut ca omu în oraș. în tihnă și veselie.


modă și cancer

lămuriți-mă. (nu vreau nici o lămurire, imaginile vorbesc de la sine.) văd peste tot pe net cum un grup de pizdălăi mondeni, bag de seamă, unii mai cunoscuți, alții mai puțin cunoscuți, unii de-a dreptul celebri, alții mai degrabă urban-obscuri, au decis – mă rog, altcineva mai ingenios a decis pentru ei – să-și lase (luna asta sau luna trecută sau așa ceva) barbă și/sau mustață. sub forma unui statement, am impresia, e vorba de o misiune la mijloc. un gest de importanță social-erotică. reabilitarea bărbii & a mustății. adică reabilitarea acelei bărbății sănătoase. habar n-am. acu paradoxu dracului e că pizdălăii ăștia virili arată, cu tot cu barbă & mustață, și mai pizdălăi. o fi de la sprâncenele pensate. de la frizura retezată atent. de la colanții strânși pe cur. sau de la privirea neglijent-fatală pe care-o aruncă spre orificiul fotografic.

și acu o să-mi spuneți că e vorba de un gest omenos în cadrul movember (strașnică combinație între moustache & november), unde bărbaților li se atrage atenția că pot face cancer la prostată, de exemplu. ceea ce însă nu anulează cu nimic ce spun mai sus. cu atât mai mult cu cât dimensiunea mondenă și de fashion  a evenimentului pare s-o domine zdravăn pe aia social-umanitară. pizdălăilor le place în primul rând să pozeze sexi. a, și că colateral și întâmplător participă și la o campanie umanitară (care-s oare rezultatele concrete?), păi e excelent. perversitatea e perfect legitimată, ce ușurare.


și totuși cultura

baz luhrmann e australian și a făcut filmul ăla întemeietor care nu se mai termina, „australia”.

n-am văzut încă gatsby, știu deja ce grozăvie va fi, mă intrigă însă faptul că nu joacă keira knightley, că știam că ea s-a specializat pe ecranizări celebre, ea e noua pizdă intelectuală de la hollywood. pentru că nu contează cât de catastrofale sunt filmele atâta vreme cât au un sâmbure de literatură grea. pe același principiu, când va fi să se facă un gatsby franțuzesc, aleasa va fi, obligatoriu, audrey tautou.

am fost și pe la noaptea galeriilor. îmi amintesc doar niște hârtii lipite pe pereți și una care-mi explica că e un colaj spontan și faze și pe alta care, în chip de statement ideologic, firește, îi schimba progeniturii pampersul. e aceeași mamă nonconformistă care venise chitită să-și alăpteze copilul, același copil, la vernisaj la cantor. și l-a și alăptat. ne-a dat o lecție. ne-a pus unde ne e locul.

data viitoare mă duc și io și-mi schimb tamponul. crecă la street delivery. apoi mai vedem.


despre posesiuni

azi în statie la troleu, la cismigiu, scriam un sms. vine o doamnã în vârstã la mine si-mi zice scârbitã, dar calmã: “ãsta-i telefonul* meu, de ce mi l-ai furat, hoatzo? sã te ia dracu.” si pleacã.


„cobori la prima?”

în idealismul meu putred, a sta proptit în ușa autobuzului-tramvaiului înseamnă fie că vei coborî (logic!) la prima, fie [dacă e aglomerat]că nu cobori la prima, dar automat vei face loc celorlalți să coboare. de aceea, pentru mine a întreba și a fi întrebată „cobori la prima?” nu mai există, e de neconceput. nu mă mai întreba așa ceva pentru că nu răspund (iar când vei vedea că cobor te vei liniști oricum). și nu te întreb așa ceva pentru că mi-e foarte silă să intru în vorbă cu tine despre un lucru care se poate rezolva de la sine, printr-o anume gestică cu o anume semnificație.

dar până la următoarea călătorie cu ratb-ul (care va costa în curând nu mai puțin de 2 lei, deci chiar nu-mi mai încarc deloc „portofelul electronic”) în care sper că veți contribui și voi la instaurarea acestor convenții practice non-verbale care să rezolve chestiunea proptitului degeaba (sau la derută) în ușă, deci până atunci luați de citiți un raport total despre o mână de bloguri cu miez în care zice și despre mine, hai bucurați-vă, ce-i de făcut?


street delivery

da, mă, io sunt singurul om de pe facebook căruia street delivery i se pare de căcat. hipioții & dredurile de asemenea.


se poartă cancerul

în aceeași notă sumbră de contemporaneitate, aflu că tocmai a avut loc „pasarela”, un festival de modă & design, organizat de institutul francez și ambasada franței și cine-o mai fi. atmosferă alternativă, elite, snobi, oameni subțiri, boemi, oameni cu viziune, urbani, hiper-estetism, în fine, frumos, cine sunt eu să-i judec? cine sunt eu să judec niște oameni care arată în halul ăsta, de exemplu:

dar, contrar aparențelor, pe mine în toată povestea asta nu mă preocupă esteticul – căci doar frumosul e subiectiv! -, ci aspectul medical. :( printre toți acești oameni frumoși, am dat peste el

… și nu înțeleg de ce nu-i spune nimeni că are o tumoare pe cap… poate încă mai are șanse, deși pare, ce-i drept, un stadiu avansat al bolii. poate punem de o campanie să-l ajutăm cumva, e o chestiune umană de maximă urgență. nu e vina lui, gândiți-vă că oricare dintre noi putea fi în situația sa… (eu deja le-am făcut o întrebare pe fb celor de la institutul francez, aștept să văd și inițiativa lor.)

unele voci îl iau peste picior, numindu-l în batjocură „regele hipsterilor”, dar nu despre asta este vorba acum. (iată-l și mai de aproape, să-l identificați cum trebuie.)


angoisse

în tramvaiul 34. un plod de vreo 9 ani, probabil inocent viitor manelist, cu mama lui:

și dacă-mi zic fetele ceva de inel, la școală? [are un inel de tinichea pe arătătorul drept.]

le zici că-i de la biserică, răspunde mă-sa mulțumită.


%d bloggers like this: