Tag Archives: vizuale

cu poze

mâine schimb țevi prin casă, n-am timp de lucruri serioase acuma, așa că zic să ne uităm la poze pentru când o să fim designerii visurilor noastre și o să facem cărți și coperți cu mâna noastră. improbabil, dar cam la asta mă gândesc:

This slideshow requires JavaScript.

[alice in wonderland, pop-up book, designer robert sabuda]

[grimm tales – philip pullman, designer cheong-ah hwang]

[pentru restul, designer e henry sene yee]

a, da, și vreau cartea celor cu probleme de la paris review. pentru că și eu am probleme. deși toată lumea are probleme.

Advertisements

când în sus și când în jos

In Grosse Pointe he fell into a group of boys whose main bond was their unpopularity. A hot Saturday night for them consisted of sitting in my brother’s room, staring at Escher prints. For hours they followed figures up staircases that were also going down, or watched geese turning into fish and then into geese again. They ate peanut butter crackers, getting gunk all over their teeth while quizzing each other on the periodic table. Steve Munger, Chapter Eleven’s best friend, used to infuriate my father with philosophical arguments (“But how can you prove you exist, Mr. Stephanides?”)

[Middlesex, Jeffrey Eugenides]


dalí in wonderland

toată lumea știe ilustrațiile alea „clasice” pentru alice in wonderland ale fraților dalziel. de curând aflu că și dalí a ilustrat ediția random house din 1969. și iată ce-a ieșit! (evident că nu se compară cu întreaga istorie vizuală cartoonish sau „romanțată” a lui alice, iar asta m-a încântat nespus, căci viziunile – heliogravuri – sunt halucinante.)

(Down the Rabbit Hole)

(Mad Tea Party)

(The Queen’s Croquet Ground)

anul trecut, cel puțin, cartea se găsea pe amazon, la 12 900 de dolari. restul ilustrațiilor, aici.


supremația filmului european

da, deci fiți pe fază c-a-nceput bășinosul de festival de film european – să vă spun și de ce e bășinos: pentru că, cum cu pseudo-ironie ne-a explicat știrista protv la deschidere (cu minunatul „le havre”, de altfel – n-am ce zice -, iar în fața mea a stat antoaneta ralian), filmul european (care acoperă o categorie perfect uniformă și eterogenă, firește) nu e nici film american, nici indian! (care film american și indian este, și el, o categorie unitară) deci dupe ce conștiința europeană s-a căcat pe cinematografia americană, pentru că dă bine, începu și festivalu.

ieri, prima zi. am înghițit două filme execrabile (bine că am „acreditare”, că nu dădeam bani pe asemenea mizerii și mă duceam la mc și-mi luam meniu sau cârpe de la h&m), deși puteai intui dinainte că vor fi proaste, da mereu zici să nu fii nemernic by default și să-ți deschizi inima din când în când, că cine știe.

„pur” este probabil primul film nordic slab pe care-l văd. rețeta dezastrului: lasă un regizor femeie pe la 30 de ani să-ți facă film cu mozart care-ți schimbă viața, iar apoi îți mai și dă-n cap cu niște cărți, să fii sigur c-ai înțeles că-i un film bun, fin (kierkegaard, schopenhauer, bourdieu). acu, nefericirea a fost și una conjuncturală. o bună parte din film mizează pe muzică (iar pentru asta a adus acolo ditai orchestra serioasă): câteva hituri din mozart și beethoven. numa că sonorizarea la studio s-a căcat pe frumoasa muzică la modu grosolan – s-a auzit încontinuu distorsionat, „tremurat”, de parcă ascultam ironici muzică clasică. cum experiența receptării era deja compromisă, faptul că vitele din sală butonau zgomotos mobilul, că vorbeau la telefon sau că telefoanele tot sunau, iar unii s-au mai și certat pe tema asta, vă spun sincer că [acest fapt] m-a bucurat profund. a fost parodia perfectă. morala filmului – ca să revenim unde trebuie – e că, dacă ești nebună la cap, mai bine stai în banca ta (și plângi pe recviemu lu mozart) și nu te fute cu dirijori, că uneori poate să iasă bine, alteori rău.

și totuși cum era să știu că filmul ce avea să urmeze, „goethe!”, la eforie, va fi cu mult, mult mai prost? atât de prost încât e genial, m-am căcat pe mine de râs, în timp ce mă gândeam emoționată cum să-i împușc pe toți din sală, pe toți inocenții ăia urbani care au aflat la finalul filmului anecdota cu valul de sinucideri post-werther și au băgat-o pe revelație zgomotoasă. filmul a fost, cum să spun, nemțesc – deci calitate garantată, nu moloz de hollywood, să ne-nțelegem! glumițe și scenariu mai mult decât previzibile, dar pentru a fi sigur că nu ratezi nimic din distracție, muzica din film, ca de crăciun, ca de walt disney așa, îți indica tot – ce reacție să ai, la ce să te aștepți și în general te asigura că totul o să fie bine, în ciuda tragicomicelor buclucuri în care intră tânărul pămpălau goethe.

în fine, filmul a fost atât de imbecil, încât nu are sens să mai insist. (totuși, dacă ești o vită drăguță, s-ar putea ca filmul să ți se pară încântător și jovial.) altceva trebe discutat: să mor io dacă am văzut vreodată un film bun cu temă (biografic-)literar-artistică, ca să zic așa. zi-mi un film decent despre un scriitor, un pictor, un compozitor, om de știință, plm. de ce e greu să-ți iasă așa ceva? pentru că se deschid 2 capcane tipice: ori îl fetișizezi, îl hiperbolizezi și, ca regizor, abordezi subiectul cu umilință și atunci îți iese un poet care vorbește numai în versuri și ale cărui gesturi, oricât de banale, sunt în permanență simbolice, chiar și când se cacă (deși el sigur nu se cacă, pentru că e artist), sunt mereu în profundă și necesară legătura cu opera lui; a doua posibilitate e să-l fuți și să reprezinți figura geniului sub semnul imbecilității, să-i arăți prostului din sală că goethe, că einstein, că cine vrei tu, e, frate, la fel ca tine, e unul de-ai tăi, deci fii tâmpit în continuare că te vei salva; și atunci ni-l arată pe geniu scobindu-se în nas, căzând hilar în fața tuturor, batjocorit și umilit de profesori, de superiori sau de tovarăși (dar noi știm mereu, avem acest confort psihologic, că toți aceștia sunt de fapt adevărații imbecili și și-o vor lua pentru aroganța de care dau dovadă, deci încă o dată putem sta liniștiți în fotoliu, căci dumnezeu nu va lăsa lucrurile neîndreptate).

apoi am băgat-o în centru pe bere nemțească, căci fu o zi de grea încercări. azi e „play” de ostlund la eforie, deci mergem la sigur (nu mai e nici o distracție așa), plus finala cupei angliei, chelsea cu liverpool. plus zioa bărbatului, ziua în care femeia n-are voie să-i spună „nu” bărbatului (care bea bergenbier).


un souvenir de paris


cărți și coperți

exercițiu. ediția americană vs. cea engleză.

         

      

       

        

       

     

      

      

      

     

___________________

nu știu dacă se poate extrage de-aici vreun pattern cultural, să-i spunem, fiind vorba mai degrabă de… cazuri și cazuri, ca să mă salvez prin acest clișeu. și dac-ar fi să arunc o simplă privire, cred că în cazul ăsta vreo 7 dintre coperțile care-mi plac sunt ale edițiilor americane. și să ne gândim nițel acu la ce înseamnă designul de copertă pe piața românească? păi în principiu e de-ajuns să trântești o pictură (sau „detaliu” din) și mergi și la sigur, și mai și rămâi în zona culturii înalte, cum se cade. deci efort/aport creativ zero.

pentru comentarii pertinente și alte exemple de coperți, mergeți aici, aici și din nou aici.


articole (2)

pentru că nu știu cum am uitat de „rubrica” mea de articole despre sex, literatură și alte vedenii, revin pe calea cea bună și ne aruncăm ochii de data asta pe niște liste vizuale-superficiale de tot hazul. bucurați-vă că nu-i mult de citit:

sau


exhibarea hidoșeniei

deși știu că nu voi reuși niciodată să mă lepăd complet de căcat, oricâte cărți aș citi – asta dacă citesc, ceea ce nu cred, dar zic și eu așa, pentru imagine – încerc să revin pe la aerul rarefiat al culturii înalte, acolo unde sabin bălașa picta odată pereții universității „al. i. cuza” din iași (și unde-n colț, luceafărul…). universitate care, în corpul ei principal, se arată la față mai bine decât universitatea din bucurești, mai aerisită, mai spațioasă, mai luminoasă. universitate din bucurești care oricum, de când lucește-n soare cu acoperișul din tabla aia ieftină și hidoasă, ca un frumos palat de țigani, e compromisă estetic & arhitectonic. (și de-ar fi numai asta problema!)

însă universitatea din iași n-ar fi rezistat de-a lungul vremii, iar studenții n-ar mai fi avut pohtă de carte dacă sabin bălașa, mentorul – sau discipolul, nu se știe cu exactitate – pictoriței anna lesko, nu și-ar fi frecat artistic pensula de pereții holului central și nu numai. pe scurt, lucrările sale murale supradimensionate valorifică, în cheie parabolică & hiperbolică, elemente ale spiritualității românești: îl explică, de pildă, pe eminescu, completându-i & desăvârșindu-i universul poetic; totul într-o compoziție de factură suprarealist-comunistă, trecând, pe nesimțite, de la pictura naivă la pictura imbecilă.

va las întru delectare și nădăjduiesc că va poposi aici întru schimb de replici nimeni altul decât sabin bălașa însuși! doar așa ar fi corect moral (& politic).

p.s. nici unul dintre copiii reprezentați nu a fost abuzat sexual (decât în mod aparent), ci doar înfometați, pentru păstrarea mesajului tulburător.


ca-n filme

in 2 luni am reusit sa vad nici mai mult, nici mai putin de 2 filme! ca (re)devin un animal n-as mai putea zice, ca alte dati, ca intre timp citesc. (si sustin cu bucurie lectura in paralel a mai multor carti, dar asta e alta poveste.) oricum, singura solutie acum e sa merg la cinema, aici era si ideea: ca in fiecare miercuri seara la cinema union se intampla o chestie misto, “cineclub” pe numele sau; unde cativa oameni pasionati aleg cate un film tot misto, ne uitam si, la final, cine are chef ramane si la o discutie. (p.s. beletul e 3 lei.)

in contextul asta, am vazut aseara “la nuit americaine” (1974), prilej cu care m-am mai indragostit inca o data de jean-pierre leaud si truffaut (daca mai era cazul) in acelasi timp (mai ales c-apare si el; vezi poza, mai cu spatele). filmul da pe-afara de umor si de ‘filmicitate’, ca vorbim de un foarte meta-film, de o ‘arta poetica’ a regizorului, ca sa zic asa, de un film-in-film, de relatia viata – cinema. a fost ca o mare gura/baie de buna dispozitie isteata.

si, ca sa-ncepi si sa sfarsesti bine ziua, citeste-l pe barnes cu gandul, in fundal, ca e cel mai inteligent scriitor englez medium_la_nuit_americainede la burgess incoace!


şi mie-mi place luni (8)

  • carte: alice’s adventures in wonderland, lewis carroll [dar neaparat in engleza!]
  • melodie: hostage of love – razorlight [descoperire recenta + trecut peste scepticismul initial.]
  • film:[pauza de vizual in miscare.]
  • pictor(iţă): leonor fini (1908 – 1996) [sau despre suprarealismul pronuntat feminin, as zice. am ales /de fapt mi-am permis sa fur nitel de pe blogul mesmeic, drag mie/ de data asta ceva foarte diferit de ‘structura’ mea sau de afinitati. sa vedem.]8m1hn76z30851lgyn1d4b96c40-2753-4fd6-929a-989dec0df6d8leonorfinicats

şi mie-mi place luni (7)

  • carte: side effects – woody allen [jucandu-se, printre altele, de-a socrate, intr-un dialog de toata frumusetea.]
  • melodie: detasare – silent strike [mai de pe meleagurile noastre. pentru un trip autentic deci.]
  • film: el metodo (2005), marcelo paneyro [un fel de joc bine construit.]
  • pictor: victor brauner (1903 – 1966) [‘sufletul’ plastic al avangardei noastre.]suprarealistulself-portraitbrauner

şi mie-mi place luni (6)

  • carte: jurnal – franz kafka
  • melodie: picture of my lifejamiroquai [mai putin partea cu cainele din video.]
  • film: drugstore cowboy (1989), gus van sant [pentru ca mi-am amintit de burroughs; apare la final.]
  • pictor: william morris (1834 – 1896) [mmmbine, pictor si nu prea… am mai zis eu de miscarea ‘arts & crafts’; iata niste modele de simetrii vegetale – dintr-ale tapetului si textilelor.] william-morris-wallpaper-s1morristextilemorris_snakeshead_printed_textile_1876_v_2wmmorriswallpaper

şi mie-mi place luni (5)

  • carte: sexul si spaima, pascal quignard [desi ziceam ca propun jurnalul unei fete greu de multumit. nu stiu ce s-a intamplat.]
  • melodie: love hides yonderboi
  • film: stardust memories (1980), woody allen
  • pictor: paul klee (1879 – 1940) [deci iata si ‘secretul’ image header-ului meu.]

klee-1914dream-cityklee-embrace


“căsuța noastră”

dsc05915dsc05984dsc05981dsc05979* natura moarta cu strada dimineata si catelul din casa de pe strada. din maastricht. (what else?)

** informatii suplimentare & explicatii in intamplari domestice.

*** nu, nu mi-am luat casa in olanda. of.


the other side is the same

trag de mine din toate partile sa redevin prezenta. iar s-au ingramadit zilele si imaginile si se amesteca intre ele ca-n capul unui om beat. mama-mi zice c-a visat ca ma-ntorsesem, ce chestie, si eu am visat acelasi lucru, dar c-o abordare nitel diferita. inevitabil plecarea altora de aici activeaza gandul plecarii mele, pe care-l tarasc in permanenta dupa mine de-acum. de fapt, ma simt ca-n piesa lui ionesco cu amedeu si cadavrul. insa intre timp am cunoscut povestea trenurilor noaptea. amsterdamul mohorat murdar, cu ploaie si vant si frig crunt, cu umbrele rupte, cu cizme ude, cu privirile care se straduiesc sa zambeasca pentru ca n-ar mai fi nimic ddsc05872e zis si pentru ca asta nu seamana cu alte scene stiute si pentru ca de fapt e vorba de o tristete dulceaga, de pus in rama, de transformat in amintire exact pe masura ce-o traiesti. emotii simple, fara asteptari deplasate, la rijksmuseum, golden age (secolul al XVII-lea olandez, mai exact), unde cireasa (oficiala) de pe tort a fost marele – la propriu si la figurat – “rond de noapte” al lui rembrandt. vermeer, jan steen sau pieter de hooch (cu perspectivele lui key-hole-like) nu m-au impresionat mai putin. in paralel cu imagini si vise si proiectii nelamurite, ne-am mutat in casa de care povesteam, unde, de-aproape, lucrurile se tot complica, de la sacul rosu sau verde de gunoi pana la peretii reci sau dulapurile vechi si enigmatice, neumblate decat de soareci – prietenosi, speram noi, dupa modelul lui jerry. altfel, parca traim viata altcuiva. lumini galbui discrete, ceaiuri asiatice si jazz zi si noapte rasuna peste tot – creatori de atmosfera ne numim. plin de carti si istorii, teorii ale artei, cateva romane bune, scari de lemn scartaitoare, catelul care detine atributele unui om batran – respira greu cand doarme, se misca lenes; isi ia avant – e un proces elaborat, se da cativa pasi inapoi, calculand distantele – si sare (uneori nu reuseste din prima) fie pe canapeaua din living, care-i apartine in totalitate, fie pe un scaunel in dreptul ferestrei imense care da spre strada si tot priveste afara; ofteaza, geme, ce melancolie si pe el. si pe mine, mi-o asum.

p.s. si ceasul belgian, cu tot cu ironia olandeza. (uitasem de el.)


%d bloggers like this: